La cat mai multi ani !

Va urez cu tot dragul sa aveti un an bun, cel mai bun de pana acum, un an in care pacea in lume, linistea voastra, norocul, bunastarea si sanatatea sa va fie prieteni apropiati, sa va fie umar bun la nevoie !
La multi ani frumosi si buni !

Cu toata inima,
Stelian Maria

Colind

Mi-a batut la poarta iarna zgribulita
Si mi-a spus ca vine de la noi de-acasa,
Unde mama coace cozonaci si pita
Si pisica toarce lenesa sub masa...

Pe la noi e iarna, vantul sufla-n hornuri,
Plang in codrii lupii, stanele s-au stins
Si albit de vreme tata da ocoluri
Grajdului de vite subrezit si nins.

Tac si-ascult povestea iernii degarate,
Stiu ca ei m-asteapta cu-n tacam in plus,
Ca batranul Gruia cel adus de spate
Catre ceruri limpezi linistit s-a dus...

Sa-i spui mamei, iarna, c-am sa vin la anul,
Sa m-astepte-n gara intr-un car cu boi
Tata cu biciusca, si cu el tot neamul...
Am sa vin la iarna ca mi-e dor de voi !

Stelian Maria
Scrisa in Karlshamn, Suedia

Suedia, august 1990 - februarie 1991

Revin cu postarile, de data asta cu alte trairi pe plan personal dar si legate de Romania si vreau sa precizez ca in drumul meu prin viata am fost casatorit cu o femeie care m-a urmat pana acum 5 ani. De-aici voi relata un alt episod al vietii mele. Intamplarile traite de mine din !985 de cand am cunoscut-o pe "ea" si pana cand am ajuns in Suedia cu "ea" vor fi relatate, sper, intr-o carte pe care am inceput-o.

Suedia mi se parea o tara asa cum ar fi trebui sa fie tarile lumii.
Au fost cazuri cand romani care au cerut azil in Suedia sa lesine in magazinele suedeze din cauza abundentei de marfuri. Asta cand romanii veneau dintr-o tara unde erau obisnuiti cu goliciunea magazinelor.
Imi amintesc un mic banc...
"Intra unul in alimentara si intreaba:
- nu aveti carne ?
Vanzatoarea raspunde :
- Aici nu avem paine... dincolo nu au carne !"

Pe vaporul care ne gazduia nu aveam altceva de facut decat sa coboram in cala si acolo sa ne holbam la un ecran mare cu MTV si alte programe. Acolo fumam ca turcii.
Bisericutele erau formate.
Intr-una din zile, "ea" se supara pe un roman din Constanta si ii spune "boule" fara ca acesta sa ii faca ceva rau. Prin urmare omul s-a retras si nu a mai vorbit cu noi.
In alta zi "ea" i-a spus unei romance, cu care a fost colega de serviciu, ca "e proasta" (colega ce a fost jurist in intreprinderea respectiva in timp ce "ea" era o simpla secretara). Colega ei i-a intors, firesc, spatele.
In alta zi "ea" a iscat un scandal pe care mi-a fost greu sa-l potolesc.

Intr-o zi am fost la magazin cu un nou venit, roman. Tipul a furat ceva si a fost prins. Mai tarziu m-a amenintat cu moartea pentru ca nu l-am ajutat la furat ! A fost expulzat.

Zilele treceau greu. A venit iarna. Mancarea era proasta si fara gust.
Cumparam cu banii mei putini cate ceva mai bun de mancare pentru "ea" si eu mancam la cantina pe motivul ca pentru mine mancarea era acceptabila, dar adevarul era ca nu aveam suficienti bani ca sa pot manca si eu mai bine.
Ajunsesem la 1,87 m sa am greutatea de 66 kg. Cred ca ma invidia partea feminina !
Frigul se simtea pana si in cabinele unde eram cazati. Cu aerul care ne intra in cabine venea un puternic miros de fum de tigari si de motorina.

Dupa sase luni de locuit pe acel vapor am fost mutati in Asarum, in conditii mai civilizate. Asa credeam...

Voi reveni,

Stelian Maria

Craciun Fericit !

Va doresc cu tot dragul sa aveti parte de sarbatori frumoase, sa aveti casele imbelsugate, pace in suflet si pace in lumea intreaga, !
Anul nou sa va fie sprijin, sa va fie bogat, sa va fie asa cum vi-l doriti pentru ca voi stiti mai bine ce si cum... eu va tin pumnii pentru tot ce vreti sa realizati !
Sa ne regasim sanatosi si asa sa ne regasim multi ani buni !

Va salut din inghetata Suedie oriunde va aflati pe aceasta planeta !

Stelian Maria

acum 21 de ani

21 decembrie 1989... o zi in care adrenalina fierbea in centrul Bucurestiului. am cantat "desteapta-te romane", cu chitara mea, in jurul orei 16 in piata universitatii. am fost udati de pompierii militari, blindatele treceau in mare viteza printre noi, batausii (scutierii) ne atacau, diversiunea era in floare. gerul lui decembrie nu ne-a speriat atat cat nimic nu ne mai speria. am strigat lozinca "ole, ole, ceausescu nu mai e", lozinca ajunsa istorie si preluata de o tara intreaga urmatoarea zi. pe la orele 21 au trecut doi copii cu un carton pe care scria "jos cizmarul"... am prins aripi. in piata eram doar cateva mii de manifestanti dintr-o populatie de peste doua milioane de bucuresteni, multi lasi. caram spre baricada tot ce gaseam util. la miezul acelei nopti decembriste, cand gerul nu se mai simtea prin hainele ude, s-a deschis focul si s-a tras in plin in manifestanti. azi nu avem vinovati de acel macel !!! am scapat cu spinarea gheata si m-am ascuns in zona restaurant Budapesta la prieteni intr-o pivnita. am lasat in urma mea trupuri insangerate al caror sange umplea gropile din asfalt. toata noaptea am auzit focuri pe strazi... cine in cine tragea ? inca nu avem vinovati ! nu imi mai era frica. stiam ca daca nu continuam ce am inceput atunci vom fi vanati pana la ultimul.
Cu ajutorul unui taxi am trecut spre locul de munca prin centrul Bucurestiului. Soldatii inca mai spalau asfaltul de sange. Era 22 decembrie 1989, orele 08.40.
Ajuns la locul meu de munca am fost chemat la "sef", la unul Dimoftache, un tip scund si foarte gras care mi-a spus ca avea sa raporteze la partid ca as fi fost in Piata Universitatii in seara precedenta.
Putin mai tarziu au trecut pe strada grupuri de oameni care strigau "veniti cu noi". Am vrut sa ies si sa ma alatur lor cand acest Dimoftache (un las prapadit) s-a pus in poarta strigand "nu iese nimeni".
L-am aruncat intr-o parte si am iesit.
Ajuns la Televiziune am fost inzestrat din senin cu o arma. Trebuia sa organizez o grupa de civili fara arme si sa contribui la apararea televiziunii romane.
de la radio se transmitea ca e atacat radioul si ca au nevoie de ajutor. Am plecat si eu acolo pentru ca la televiziune era prea multa armata si prea multa carne de tun ca sa le mai ingros si eu randurile.
A inceput o noapte de groaza, o noapte pe care nu o voi uita !
Intrand pe strada Temisana am fost surprins de linistea care domnea in jurul radioului din Bucuresti... nu era cum se spunea la tv., cum ca acolo erau atacati si ca se faceau apeluri disperate catre populatie pentru a crea un zid de carne vie in jurul acestei institutii strategice.
Am intrat intr-o casa cu etaj, casa aflata peste drum de intrarea in cladirea radioului. aici eram cel putin 8 civili si un tip in uniforma garzilor patriotice, un tip cu o mitraliera de companie.
Unul dintre civili a cazut cu gatul sfasiat de un glont. Din fericire a fost o rana urata dar de suprafata. L-am ajutat sa ajunga la spital.
Focurile de arme erau din ce in ce mai intense. Am fost asaltati din toate directiile si sunt sigur ca s-a tras in noi si din cladirea radio.
Aceasta noapte a fost un infern. nu mai existau geamuri si usi. Gloantele zburau ca la ele acasa dar in afara de tencuiala de pe pereti nu ne-am mai ales cu victime.
Cel cu costum de garzi a lasat mitraliera si a plecat. Am preluat aceasta arma si am incercat sa ripostez in sens opus radioului.
Am fost atacati din scara care urca spre noi. Cei care urcau trageau tiruri dracesti... am ripostat cu mitraliera si s-au facut nevazuti.
In recele lui decembrie sudoarea imi inunda fruntea. Adrenalina imi umplea golul mintii si mintea mi se scurgea catre degetul care strangea tragaciul armei. Credeam ca am sa mor si nu imi pasa. Eram fericit ca macar incercam si eu sa pun capat unei terori a mafiei comuniste, a celor care au tot furat si tradat Romania.
23 decembrie 1989, orele 02.40.
A doua noapte fara somn. Curentul rece matura locuinta in care ne aflam cu suflarea-i rece. M-m adapostit in baie pentru ca betonul zidurilor era mai trainic acolo si pentru ca baia avea doar o mica fereastra in afara usii. Un glont incendiar a spart si ultimul geam al casei respective, geamul baii in care ma aflam, ricosand din betonul tavanului in cel al peretelui si cazand pe gresie la picioarele mele. Sfaraia ca o torta si inca se rotea amenintator.
La orele 02.30 gloantele muscau salbatice din beton, din usi si ferestre. Noi ne adaposteam cat puteam mai bine si incercam sa gasim o solutie ca sa transmitem militarilor din cladirea radio ca suntem de aceeasi parte a baricadei.
Cu greu am scapat si am intrat dimineata la orele 08 in cladirea radio.
acolo ni s-a repartizat etajul 7 al cladirii si ni s-a spus de catre ofiterul care avea comanda ca trebuie sa aparam etajul, care avea un hol foarte lung si terase la capete, pentru ca au fost anuntati ca spre seara vin trupe de desant cu elicoptere de atac. Parul ne era maciuca si inimile nu mai bateau decat a moarte. Eram siguri ca, daca vom fi atacati vom muri pana la ultimul atat noi cat si etajul 7.
Tremuram si eram nemancat. De doua zile nu bausem decat apa.
Mai eram 6 civili dar am primit ca ajutor doua grupe de soldati.
Ne-am impartit in mod egal ca sa putem apara cele doua terase ale etajului. Cea mai puternica arma era mitraliera mea care oricum era o jucarie in fata unor elicoptere de atac. Eram pregatit sa trag la rotorul elicei.
Un sergent a inceput sa planga. L-am intrebat de ce plange si i-am spus ca nu trebuie sa se arate slab in fata grupei pe care o comanda... mi-a raspuns dupa mai multe suspine ca ii este teama ca va muri si ca el nu a facut dragoste niciodata cu o fata ! I-am spus sa stea in spatele meu si ca voi avea grija ca el sa ajunga cu bine acasa.
In cladirea Radio Romania, 23.12.1989
Aceasta zi avea sa fie destul de calma. Se auzeau focuri de arme dar erau razlete.
Ma intrebam cum va fi noaptea care era sa urmeze.
Frigul imi patrunsese in oase si gatul meu era umflat si in incapacitate sa scoata sunete mai mult decat soptite.
In camera in care ne aflam la etajul 7 al cladirii au intrat doua persoane tinand in maini doua lazi cu de-ale gurii... unul dintre cei intrati (un barbat si o femeie) avea gatul bandajat si l-am recunoscut usor pe cel care a cazut impuscat in casa in care ne petrecusem noaptea. avea o pata mare rosie pe bandaj dar ne zambea victorios... I-am spus ca nu era sanatos si, aratandu-mi gatul mi-a raspuns ca aveam dreptate ! L-am iubit pe acel om cu tot sufletul... EL da, el era eroul !!!
Ceva mai tarziu am aflat ca era un cabinet medical in subsolul cladirii si am plecat acolo sa imi fac rost de ceva calmante... pe un hol intunecat am fost oprit de soldati... pazeau ceva. Mi-au pus arma in piept si m-am oprit.
Mi s-a promis ca vine cineva sa ne aduca paracetamol... dar nu a venit si am revenit in subsol dar de data asta cu mitraliera mea. Am fost la un pas sa ne impuscam reciproc. Abia atunci am primit ceva leacuri si m-am intors la ai mei.
Seara se apropia cu tot gerul lui Decembrie si noi eram hotarati sa "nu plecam acasa" !
23.12.1989, seara
stateam intinsi intr-o camera de la etajul 7. ascultam rapaitul razlet al armelor si ne mai aruncam cate un ochi afara prin fereastra. am localizat rand pe rand cateva puncte de unde cineva tragea spre cladirea radio. am ripostat si de multe ori trebuia sa fim rapizi in a ne adaposti pentru ca gloantele muscau rapid din tot ce era deasupra noastra.
spre orele 21 ne-am postat ca sa aparam terasele cladirii... intinsi pe beton, tremurand de frig, obositi dar cu sange rece ca si decembrie.
eu stiam ce insemnau "trupe de desant" si imi indrumam cat mai bine oamenii... oameni care pentru mine erau un fel de ultim bastion al tarii noastre in acele clipe.
elicopterele nu au venit.
ne-am hotarat sa iesim pe terasa si am fugit primul catre parapetul terasei... au urmat pe rand cei care ma insoteau.
unul dintre soldati a cazut la mijlocul drumului impuscat in abdomen. nu il puteam ajuta pentru ca ma expuneam. cineva tragea de undeva de la o inaltime mai mare decat etajul 7.
am vazut ca cineva tragea dintr-o macara turn, din cabina acesteia. mi-am pus mitraliera sa traga si in scurt timp nimeni nu a mai tras din cabina macaralei. mereu mi-am dorit ca acolo sa fi fost doar "simulatoare de zgomot" pentru a nu-mi incarca viata cu moartea unui om.
l-am dus jos pe soldatul ranit dar am aflat ca 2 ore mai tarziu acest OM a murit.
tot cerul a cazut pe umerii mei si nici azi nu stiu cine a fost acel soldat pe ai carui umeri Iliescu si-a faurit imperiul de hoti si tradatori.
24 decembrie 1989, Radio Romania
Pana dimineata au fost schimburi de focuri in care am fost implicati si noi.
Cert este ca existau persoane care trageau inspre cladirea Radio, cladire aparata de militari si civili, intre care si micul meu grup.
In dimineata zilei de 24 decembrie am plecat si eu cu un grup de militari si civili inarmati sa cautam prin cladirile invecinate dupa asa zisii "teroristi".
In podul unei case am retinut un individ inarmat, tip care s-a predat fara a opune rezistenta si care era imbracat cu o canadiana scurta cu doua fete de culori diferite si cu doua perechi de pantaloni de culori diferite.
L-am adus in holul cladirii si acolo cerea sa dea un telefon si ne spunea ca in 24 de ore va fi liber. Atunci nu l-am crezut...
Era ajunul Craciunului. Ma intrebam daca voi ajunge acasa viu sau daca intamplarea ma va aseza si pe mine in traiectoria unui glont.
Ziua aceasta a trecut fara alte incidente majore in ce ma privea. Dupa pranz am mai primit ceva de mancare, chifle cu salam... tremuram de frig si oboseala. Cu toate astea nu puteam sa adorm desi seara de Ajun era acolo langa noi, umplandu-ne mintile cu cele mai frumoase colinde pe care inchipuirea ni le putea da. Oare erau ultimele ? Oare erau primele colinde intr-o stare noua ?
Craciun 1989
in seara de 24 dec 1989 parca se mai calmasera cele doua parti rivale... revolutionarii care credeau in ceea ce faceau si sprijinitorii loviturii de stat pe de-oparte si "simulatoarele de zgomot" ale lui Iliescu/Ceausescu de cealalta parte.
stateam intins pe un beton rece si ascultam colinde cu un acompaniament din ce in ce mai rar si mai fals al unor arme indepartate. incepeam sa cred ca ajung viu acasa... si s-a facut dimineata. era Craciunul. amicul meu Nicu Rosu si cu mine ne-am urat sa ajungem acasa teferi si sa ne facem crita ca sa dormim cateva saptamani fara intrerupere. nu dormisem de exact 4 zile si patru nopti. mi-am spus ca mitraliera mea trebuia sa se odihneasca si ne-am indreptat spre parterul cladirii radioului pt a preda armele. am iesit in strada si am plecat spre casa. aveam in buzunar un glont cam turtit care m-a evitat cu doar doua palme si ii eram recunoscator pentru asta. am si acum acel glont destinat mie. drumul spre casa a fost incarcat de peripetii... prea multi care baricadau drumul degeaba, prea multi care se ridicasera ca baba dupa ce razboiul se terminase. mi s-a facut mila de ei. odata ajuns acasa m-am schimbat de haine si am plecat la serviciul meu la I.D.E.B. pe bulevardul 1 Mai. Directorul, un tip pe nume Mazilu, s-a bucurat sa gaseasca intariri in mine si Nicu, doi "revolutionari trecuti deja prin foc". ne-a procurat arme si iar ne-am gasit intr-o ipostaza de care tare mult am fi vrut sa ne scuturam... cea de soldat. am intrat din nou in rol si am inceput sa veghez, veghe transformata intr-un somn de cateva ore. cand m-am trezit am sarit ca ars si cu mana pe pistolul mitraliera. atunci il visasem pe soldatul impuscat in abdomen in cladirea radio. tremuram si imi era foame, aveam totul ravasit in minte, mi se derulau imagini cu impuscaturi si cu sange pe asfalt... mi-a fost rau si am vomitat afara un stomac gol de cateva zile.
seara Craciunului 1989
patrulam prin cladirea I.D.E.B.-ului cu trupul tremurand de frig si de oboseala. directorul Mazilu m-a chemat in birou si mi-a oferit ceva de baut. era ceva tare si a fost binevenita licoarea. am mancat ceva si mi-am vazut de drum. era destula liniste dar institutia a fost sunata si amenintata. mi-am spus ca iar incepe si scrutam totul de la fiecare geam al cladirii. cu mici pauze pentru cate 2 ore de somn am prins si ziua de 31 decembrie 1989.
la subsol am imobilizat un ins care avea la el doar chibrit dar avea doua perechi de pantaloni de culori diferite pe el si o canadiana cu doua fete de culori diferite.
l-am imobilizat si legat pe un scaun. la intrebarile noastre a raspuns doar ca el "lupta pentru Ceausescu". plangea si mi s-a facut mila de el... razboiul era doar pe sfarsite. l-am dus la circa de politie de pe 1 Mai si l-am predat.
era ora 10.30 in ultima zi a acelui an de rascruce pentru noi romanii.
afara era frig dar oamenii alergau parca sa se pregateasca pentru cel mai nesperat revelion si pentru intampinarea unui an care trebuia sa insemne pentru noi sfarsitul unei lumi proaste si inceputul unei lumi noi si plina de sperante.
mi-am dat seama ca plangeam. oamenii cumparau cafea, cafea naturala... eu priveam totul ca si cum lumea de povesti abia se deschidea in fata mea.
plangeam incet si incepeam abia acum sa inteleg prin ce trecusem.
in curtea I.D.E.B. s-a auzit o impuscatura si am fost chemat de urgenta sa "apar" o mare de oameni... le-am spus ca "l-am vazut de unde tragea" si dupa cateva clipe am tras spre locul respectiv dar m-am asigurat ca am tras in aer. asa i-am facut sa creada ca l-am lovit si ca nu mai sunt in pericol.
m-am retras singur intr-o camera si m-am ghemuit pe parchet. imi era pentru prima data frica, o frica mai mare pentru ce avea sa vina decat pentru ceea ce a fost.
Revelion 1989-1990
se apropia seara care avea sa desparta "epoca de aur", o epoca a prostiei si lasitatii, o epoca a mizeriei si fricii de o epoca noua in care 22.000.000 de romani isi puneau speranta, unii sperand ca ar putea scapa de mizerie, altii sperand in libertatea de a se manifesta si a gandi, altii sperand ca insfarsit isi scot la iveala averile facute furand pentru a se autointitula "bogatasii Romaniei si pentru a acapara cat mai mult din aceasta tara deja faramitata, deja aflata la centrul terenului intre est si vest.
pe bulevardul 1 mai era liniste. nu se mai tragea. oamenii petreceau parca in salbaticie ultimele clipe ale unui sfarsit de an rosu dar de data asta nu din cauza steagurilor.
eram la post. obosit, cu o barba cat a unui Robinson, cu trupul murdar, cu mintea ratacind dar cu ochii prea vii pentru nesomnul zilelor de atunci.
la intrarea in noul an ma rugam catre un Dumnezeu in care imi pusesem toata increderea si speranta.
nu au mai fost evenimente pana pe data de 1 ianuarie 1990, data sfanta a romanilor, data cand la orele diminetii am sunat la circa de "militie" din 1 mai si am intrebat de individul pe care eu l-am predat... raspunsul a fost ca la ei "nu a fost predat nici-un terorist" !!!
am inceput sa am banuielile mele si ele s-au confirmat pana la plecarea mea din tara.
pe trei ianuarie m-am intors acasa si am cazut intr-un somn lung in care traiam cosmar dupa cosmar.
Dumnezeu sa apere Romania pentru ca proprii ei cetateni nu sunt in stare sa o faca !
Stelian Maria

O lume noua 2

Gara din Malmö parca m-a izbit cu curatenia ei. Oamenii erau altfel. Pareau mai fara griji, cu fetele mai luminate, nu erau stresati, nu urla nimeni la nimeni, nu injura nimeni, nu se batea nimeni, etc.
Am iesit si am ajuns pe o banca unde am incercat sa imi adun gandurile. Apoi am intrebat cateva persoane pana am ajuns la Politia orasului.
Era ziua de 25 august 1990, sambata.
La receptie am fost rugat sa astept si am adormit pe o banca. Cineva m-a trezit parca fara sa vrea sa ma deranjeze... era un inspector de politie care m-an rugat civilizat sa il urmez.
Dupa un dialog cu el am fost dus pe un vapor, FREEDOM, si am fost cazat acolo intr-o cabina mica. Vaporul era intesat cu straini de toate culorile, religiile, etc.
Timp de 6 luni mi-am petrecut viata pe acel vapor. La cantina primeam dimineata doua felii de paine cu putin unt, doua felii de cascaval si ceai sau o cafea foarte slaba.
La pranz primeam orez fiert amestecat cu mazare si morcovi si cu un sos. Seara primeam la fel ca la pranz. Am primit la fel timp de 6 luni. O data am primit o felie de ceva carne si cred ca de doua ori am primit carne de pui. A fost bataie in sala de mese. Mai tarziu nu am mai mancat orez timp de 8 ani.
In timp ce arabii faceau un grup compact, unit, albanezii la fel, etc., romanii se temeau unii de ceilalti si facusera numai grupulete. Abia cand au inceput sa afle cine sunt au inceput sa ma bage in seama si au tabarat cu intrebarile despre evenimente pentru a avea ce sa spuna la interviuri. Nu toti dar majoritatea.
Zilele se scurgeau greu. Atunci am scris multa poezie si una v-o prezint aici:

Scrisoare deschisa catre Dumnezeu

Ai doamne mila azi de carnea mea
Mi-e sfanta Libertate biciuita
Si fa din mine patima ori stea
Dar nu-i lasa sa ma prefaca-n vita !

Mi s-a urat de-acest sfarsit de veac
Si nu mai am nici lacrima sa-ti scriu,
Mai da-mi putere Doamne, pentru leac,
Sa-mi razbun copiii cat sunt viu...

Cum poate-acest pamant sa ne mai tina ?
Noi suntem primitivii care-am fost,
Purtam cu totii-n spate cate-o vina
Caci vrem mariri si-n zilele de post !

Mai treci din cand in cand si pe la noi
Macar sa stim cum este pe la tine,
Magarii nostri imbraca piei de boi
Ragnind la noi ca sa ne fie bine...

Ori scrie-Ne asa cum fac poetii
Si-ti dam adresa, poate ne gasesti...
Suntem in Piata Universitatii
La kilometrul zero, Bucuresti !

Stelian Maria

Voi reveni

O lume noua

Am urcat in trenul de Suedia. Ceva nu se potrivea... parca nu era ca la noi la romani... ceva tarani cu papornite, ceva tzigani cu mirosuri specifice si portofele disparute, nu venea nimeni sa ceara ceva ca ii murea capra, etc.
'Am inteles ca eram pe maini bune si, pentru prima data dupa cateva zile si nopti am adormit. Cosmarul nu s-a lasat asteptat... am tresarit si doi nemti din compartiment mi-au oferit ceva de baut. Cred ca imi vazusera reactiile in somn.
Apoi m-au luat cu ei pe vaporul care tranzita marea Baltica... am ramas ca la dentistul meu din tara, unul gras si cu renume de macelar... era magnific !
Dimineata am ajuns in Suedia, in Trelleborg. Aici a venit un tip si m-a rugat politicos sa ii arat biletul de tren si pasaportul. A durat 15 secunde. Gata. In Romania ma si bateau in pret ;)
Pe urma am ajuns in Malmö. In gara aceea am coborat ca un strain ce eram. Nu aveam nimic si nu aveam pe nimeni in tara mea noua.
Imi venea sa ma asez pe undeva si sa refuz orice dialog cu prezentul. Cat de mult imi lipsea Romania, cat de singur eram.
Am trecut peste un canal si m-am asezat pe o banca.
Aici a inceput o viata noua... asa credeam eu atunci !

Voi reveni,
Stelian Maria

Plecarea din tara

Am avut domiciliul fortat si aveam voie sa merg la serviciul meu si inapoi. Nu trebuia sa ma abat de la ruta pentru ca o Dacie amarata ma pazea mereu. Stiu ca pare incredibil dar e adevarat.
Ca sa ma razbun un pic renuntam la tramvai si mergeam pe jos cele cateva statii... cei doi indivizi din Dacie faceau spume si imi aratau pumnii pt ca erau injurati si claxonati ca mergeau cu Dacia cu viteza melcului. Era tot ce puteam sa le fac !
Am fost pazit. Nu aveam voie sa-mi parasesc locuinta. Cu toate astea am reusit sa ma strecor si sa ajung la Liga studentilor unde l-am intalnit pe Marian Munteanu.
Ne-am luat in brate si ne-am asigurat ca traim. Marian isi mancase portia de "democratie originala" gen Ion Iliescu poate mai rau decat mine. Din acea clipa am inceput sa-l indragesc pe acest om.
I-am spus cu lacrimi in ochi ca plec din tara. Mi-a raspuns: "si tu?" Noi ce ne facem ? A inceput si el sa planga. Nu ne-am povestit nimic, cuvintele nu isi aveau rostul.
Cand am ajuns la o agentie de bilete pt avion acolo era mare imbulzeala... se pare ca nu eram singurul care isi dorea plecarea din Romania.
Nu am intampinat probleme cu plecarea. Cred ca chiar am fost lasat sa plec doar ca sa nu isi mai bata capul cu mine tovarasii lui Ion cel Groaznic (Iliescu).
Seara am ajuns in Berlin. Desi fost comunist Berlinul arata cu mult mai civilizat decat Bucurestiul. Zidul Berlinului nu mai exista si unirea se infaptuise.
Ajuns in gara berlineza m-am asezat pe o banca si mi-am luat capul in maini. Apoi a venit trenul meu, trenul care ma ducea mai departe catre Suedia.
Eram obosit si nu dormisem exact patru zile si trei nopti pentru a-mi pregati plecarea.

Voi reveni,
Stelian Maria

furtuna de dupa furtuna

Cand "militienii" au luat Piata cu asalt am vazut intre oamenii de la I.M.G.B. (asa le spuneau astora atunci) un membru al G.I.D. Agita de parca era Polanski.
Dupa plecarea minerilor, dupa ce Ion Iliescu i-a adunat pe acesti betivi sa le multumeasca pentru cadavrele mineriadei, in Bucuresti se asternuse o liniste macabra.
Dupa un timp mi-am reluat serviciul. Seful meu, Dimoftache, un individ scund si foarte gras caruia noi ii ziceam Gogosarul", m-a amenintat ca ma raporteaza pe undeva...
Nu a durat si au venit doi indivizi de la circa de "militie" nr 9, din Pantelimon, tipi care s-au prezentat a fi lot. maj. Cristea si cpt Ghita, tipi care au avut sarcina sa ma ia cu ei, ceea ce au si facut. Nu m-am opus pt ca nu mai aveam putere.
In circa de politie am fost interogat de un individ care a refuzat sa se prezinte.
Un pumn bine plasat m-a facut sa-i injur si sa ii amenint cu ce ma pricepeam mai bine.
In fata politiei respective incepusera sa se adune oameni care cereau eliberarea mea. Nu erau veseli si cred ca toata munitia politistilor nu ii putea opri.
Am fost eliberat cu o mare vanataie pe obrazul drept, si cu amenintarea ca "daca ma mai arat prin piata universitatii voi muri prin cine stie ce santuri".
Capul ma durea cumplit de la fisura craniului capatata pe 13 iunie 1990.
Unele fracturi se apucau sa se vindece. Noroc ca nu erau fracturi mari.
Pentru prima data mi-a venit ideea sa refuz sa mai fiu roman. Pentru prima data am vrut sa fug oriunde dar sa nu mai traiesc in Romania.
Oare cat au priceput Constantinescu, pe care l-am intalnit personal, si Basescu ?
Cred ca toti acesti "dracu sa-i ia de ucigasi" se sprijina reciproc atata timp cat nu avem condamnati pentru genocid.
Am avut casa ascultata cu microfoanele securitatii. Mi-am gast in receptorul telefonului un microfon. L-am distrus injurand inainte.
Apoi am parasit tara. Mie mi-a fost de-ajuns. pe 24 august 1990 plangeam plecand din tara mea, de langa prieteni si de langa familie.
A urmat o proasta perioada in exil, dar voi reveni...

Stelian Maria

"noi muncim, nu gandim"

In masina care ne ducea undeva ma gandeam la prietenii mei din Piata.
Oare cati au scapat ? Oare cati au avut o soarta ca a mea sau mai rau ?
Ma asteptam la ce era mai rau pentru noi. Credeam ca nu am sa mai vad lumina zilei. Ma asteptam sa mor si, in situatia in care eram chiar ar fi fost o binecuvantare pentru mine sa scap de dureri.
Am fost basculati ca niste baloti in Piata Unirii din Bucuresti. Singurul ochi care vedea ceva m-a avertizat ca se intamplau lucruri necurate, dracesti.
AM VAZUT MINERI !!!
Eram aproape de tramvaiul 14 care ma ducea acasa daca il luam. am "fugit" ca melcul si am reusit sa ma catar pe ultima scara a tramvaiului, timp in care vatmanul a inchis usile pornind. In spate am auzit cateva batai in usi... erau cativa mineri care tocmai pierdusera tramvaiul ori ma pierdusera.
Odata ajuns acasa am fost avertizat de un vecin de pe scara ca minerii au fost la mine acasa. Usa era sparta, mobila facuta zob, peretii greu incercati cu tarnacoapele in cautarea unor ascunzatori.
Chitara mea era facuta mii de farame.
M-am asezat si am incercat sa o strang de parca mai aveam ce sa salvez, dar am ridicat pumnul catre cer si i-am blestemat pe faptasi.
DE UNDE STIAU ANALFABETII DIN VALEA JIULUI UNDE LOCUIAM EU IN BUCURESTI ???
Simplu... erau condusi de cate un "secu"/"militian" local si care avea sarcina precis trasata.
M-am spalat cu greu si am plecat catre un loc unde trebuia sa ne strangem in caz ca totul era pierdut. Acolo erau cateva persoane printre care studenti la medicina care m-au luat in primire. Au constatat ca aveam fracturi la degetele de la maini si o fisura a cutiei craniene. Restul era numai o vanataie si o rana deschisa care avea sa se vindece mai usor. Imi amintesc cum o fata a inceput sa planga in hohote in timp ce incerca sa ma ajute. I-am spus ca imi trece daca am reusit sa ajung pana acolo.
Bucurestiul era impanzit de grupuri de mineri si cadre politienesti si securiste imbracate in haine de ortaci !
Bateau, omorau, arestau la chemarea lui Ion Iliescu, a acestui gunoi urat mirositor al istoriei tarii, a acestui las si tradator nepedepsit pana in ziua de azi !
Ion Iliescu care multumea minerilor (dovezile clare o spun) si mintea ca el nu a facut asta de parca ramasese idiotul in epoca de piatra unde nu existau aparate de inregistrat !
Am stat ascuns... pilulele isi faceau cu greu efectul. Ma durea tot corpul si aveam stari in care imi venea sa ma arunc pe geam ca sa imi curm durerea.
Zvonurile veneau ca niste traznete... am aflat atunci ca au murit multi dintre noi, si ca au fost ingropati cu mare graba pe undeva.
Ion cel Prost (Iliescu) a declarat ca "doar 6 persoane au murit in timpul ciocnirilor..." Cimitirul Straulesti 2 a fost asaltat de aproximativ 200 de noi morminte, sapate peste noapte, morminte la capul carora crucile facute in graba aratau doar "neidentificat" !!!
Auzeam hoardele de mineri cantand, ca o blasfemie, "noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa, pana nu eliberam capitala noastra" !
Apoi s-a lasat linistea... au plecat acei oameni fantastici, care strigau de li se uscau plamanii "noi muncim, nu gandim" !!! Au avut mare dreptate cu partea a 2-a a lozincii!

Voi reveni
Stelian Maria

sunt doar un caz din cele multe

Stiu ca prezint mai mult intamplarile vazute, traite, simtite de mine.
Cu toate astea trebuie sa amintesc cum ca Piata Universitatii a fost plina de oameni fantastici. Oameni care merita toata atentia. Ei sunt cei care au facut ca aceasta manifestatie sa existe, ei sunt cei care au trait si poate au murit pentru Romania !
Imi pare rau ca nu ii pot numi pe toti dar sunt sigur ca cel putin 200.000 de romani au pus pe tava adevarului suflete si inimi. Si or le datorez aceste postari !

Stelian Maria

ciudati sunt unii

Am intalnit de-a lungul celor 20 de ani de exil oameni care imi spuneau :
-"ei na... n-ai scapat de trecut !"
-"haibaa... ai uitat de unde ai plecat ?", etc.

Pentru cei care imi adresau si imi mai adreseaza astfel de fraze, le pot spune ca ei fac astfel de comentarii pentru ca nu au cu ce sa faca fata acestor intamplari/trairi.
As vrea ca "ei" sa fi trecut prin astfel de evenimente si sa le ascult comentariile azi !
Nu scriu pentru glorie. Daca as fi fost unul din aceasta categorie aveam acum "certificat de revolutionar si carti publicate si limbute in fundurile grase si paroase si rau mirositoare ale fesenistilor lui Ion"... si va asigur ca eu meritam certificatul respectiv si facilitatile aferente.

Eu scriu dupa 20 de ani din trei motive:

- contribui cu ce pot la o mai buna cunoastere a istoriei noastre,
- dau peste nas unora care au denaturat evenimentele si au mintit ca sa-si asume laurii,
- o fac pentru ca fiul meu, Tudor Maria, sa stie ce si cum. Ii sunt dator !

Cu tot respectul
Stelian Maria

Noaptea lui Ion

In Piata Universitatii primul cort pus acolo, cortul meu, nu mai exista.
Dedicam tot timpul meu liber ramasitei de manifestatii care mai exista, incercand sa fiu alaturi de cei care mai credeau ca Romania se va trezi.
In "noaptea lui Ion" eram printre grevistii foamei macar pentru a-i imbarbata cu prezenta mea. Cei ramasi in Piata ma asaltau cu intrebari carora nu le mai gaseam raspunsul, in ciuda faptului ca eram un tip pozitiv. Imi venea sa ma asez pe o bordura si sa ii chem pe toti ceilalti la o partida de plans universal si apoi sa plecam toti in ciuda celor scrise si cantate de mine : "noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa"...
Ma durea suferinta celor ramasi. Ei erau cei care isi pierdusera in timpul loviturii de stat din decembrie `89 prieteni, copii, parinti, bunici, etc. Nu puteam sa ma despart de ei desi imi reincepusem serviciul.
Spre dimineata am fost atacati de militieni si alte progenituri ale noii ere, de data asta Iliesciene.
Bastoanele se ridicasera asupra noastra, armele cu baioneta in varful tevii ne amenintau, cizmele romanilor au pornit un atac dur si de neiertat impotriva romanilor.
Am vazut cu ochii mei o baioneta care intrase in abdomenul unui om. Am mai apucat sa vad in acea imbulzeala cum un grevist al foamei a fost lovit cu patul armei si trantit la pamant.
Nu am mai reusit sa vad si restul pentru ca sosise si randul meu. Cateva bastoane fraternizasera cu mine si ma gadilau profund si cu dibacie. Am cazut si am incercat sa imi apar capul, fata. Apoi am cedat.
M-am trezit intre alti oameni, pe un beton rece intr-o curte imprejmuita de ziduri impunatoare cu sarma ghimpata in varf. Un coleg de suferinta ar fi soptit ceva cum ca ar fi fost Jilava.
Am realizat ca nu vedeam decat greu cu ochiul stang. Am incercat sa ma misc si mi-a venit sa urlu. Dureri ascutite se trezisera odata cu mine de parca le facusem eu ceva...
Un alt suflet batut mar a indraznit sa ceara apa si a primit pana la lesin bastoane.
Am realizat ca eram umflat ca un butoi si ca era mai bine sa tac decat sa cer ceva... asa eu si altii ca mine ne-am lasat nevoile sa isi urmeze cursul firesc, curs ce nu stia nici macar un rand din acel capitol imputit al istoriei Romaniei !
Mai tarziu, pierdusem notiunea timpului, am fost ridicat de 2 brute carora le doresc si azi sa le fie tarana usoara... si m-au carat dureros catre o incapere.
Acolo se afla o masa cu doua scaune, unul ocupat de un individ in civil. Pe masa era o hartie si un pix in dreptul scaunului liber. Desi pielea imi era buna de facut pantofi din ea, atat de tabacit eram, am realizat ca nu reusisera mai mult. Mintea nu mi-o castigasera !
Am fost asezat pe scaunul liber si individul acela din fata mea ( sper ca e oale si ulcele) mi-a spus politicos: "Ba baiatule... stiu ca nu esti chiar asa de vinovat... dar daca vrei sa ajungi acasa da ba si tu o declaratie cu ce ai facut in cacatul ala de piata" (sunt vorbele acelui individ). Am inceput sa scriu clasicul "subsemnatul...", constientizand ca aveam ceva rupt pe la mana dreapta.
"scrie ba... am fost in piata la initiativa taranistilor care mi-au oferit bani si droguri..." ! Am realizat ca imi semnam condamnarea si cu un efort prea supraomenesc pentru mine in acele clipe am rupt hartia.
Se pare ca nu socotisem cu brutele care ma incadrau si care m-au pus cu un pumn in figura la pamant. Stiu ca se apucasera sa imi retabaceasca piele si am constientizat ca nu ma durea asa de tare. Apoi am adormit. M-am trezit dupa un timp ud. cineva turnase apa pe mine.
La scurt timp am fost incarcati intr-o masina, cativa dintre noi.
Am fost dati jos in Piata Unirii in Bucuresti. Oare de ce ?

Voi reveni,
Stelian Maria

Retragerea

Dupa Duminica Orbului", zi intrata in istorie prin manipularea maselor si fraudarea grosolana a alegerilor, fraudare care oricum nu-si avea sensul, sperantele noastre s-au vazut calcate in picioare. Ele practic nu mai existau.
In Geologie ne-am adunat, cele patru organizatii (G.i.d., Liga Studentilor, Alianta Poporului, 22 Decembrie) si am cazut de acord cu voturi 3 pro si unul impotriva ca protestul nostru nu-si mai are sensul, ca lupta noastra este zadarnicita si ca retragerea din Piata Universitatii trebuia facuta imediat.
Am anuntat intentiile noastre de a ne retrage din Piata, cu lacrimi in ochi. Multimea era dezorientata, multi dintre manifestanti plangeau si ne intrebau daca nu mai este vreo sansa ca noi sa ramanem pe baricade.
Ca o intarire a hotararii noastre vantul pusese stapanire pe Piata Universitatii facand zdrente tot ceea ce noi afisasem cu atata migala, tot ce noi desenasem si scrisesem pe mari bucati de panza... mai lipseau ciulinii Baraganului pentru a intregi un tablou al durerii, al infrangerii noastre.
Ne-am hotarat sa ne retragem ca organizatii dar protestul nostru a continuat individual, sprijinind Alianta Poporului cxa singura organizatie ramasa in Piata in mod oficial.
Toate incercarile noastre de dialog cu Ion Iliescu si cu guvernantii autoinstalati ai Romaniei au fost in zadar. Iliescu ne-a numit, cu scoala Ceausista bine invatata, in fel si chip. Apelativul "GOLANI" si-a gasit rapid un renume intorcandu-se catre Ion Iliescu ca o sageata cu varful otravit !
Ne-am retras... cu toate astea eram in Piata fizic. Asa m-a gasit noaptea de 12-13 iunie 1990, noaptea numita de mine "noaptea lui Ion".

Voi reveni,

Stelian Maria

menestrelii

Imi amintesc cu tot dragul de Vali Sterian, Vlad Galis, Calin jicarean, Alexandru Andries, Nicu Vlad, Cristi Paturca. Impreuna eram, fara sa constientizam atunci, nucleul celei mai mari manifestatii din istoria omenirii.
Ii regret pe Vali si Nicu. Ii asigur de toata stima mea pe ceilalti prieteni !
Dumnezeu sa fie cu voi pe unde va aflati !

Duminica orbului

DUMINICA ORBULUI a intrat in istoria Romaniei ca ziua in care romanii au avut prima sansa pentru a-si lua in maini propriul destin.
Inceputul lunii mai a anului intai, 1990, de dupa mascarada comunista din tara noastra, ne-a gasit pe baricade obositi, cu haine ponosite, degete ingalbenite de fumul tigarilor, destul de nemancati, tristi.
Cu tot avantul nostru, cu toata increderea in romani, cu toata speranta care inca nu murise, vedeam cum eforturile noastre se scurgeau in canalele Bucurestilor, canale unde FSN-istii dadeau de zor din lopeti si tarnacoape.
Eu mergeam printre manifestanti si incercam sa-i imbarbatez.
"Nu plecam acasa" devenise paiul inecatului, paiul nostru de care ne agatam doar 200.000 din cetatenii Bucurestiului.
Proiectiile noastre pe zidul facultatii de arhitectura nu reuseau decat sa intareasca in manifestantii prezenti ideea ca lupta noastra pasnica este o lupta dreapta si intemeiata, o lupta cum mai toate luptele ar trebui sa fie : FARA VIOLENTA !!!
Piata Universitatii era un fel de altar sfant pentru noi. De cate ori trec prin acel loc imi las lacrimile sa-si urmeze cursul firesc... nu cred ca exista prea multi romani care sa simta aceasta durere profunda pe care in final ochii o improsca prin lacrimile nevinovate care de cele mai multe ori se usuca pe obrajii infierbantati.
Imi faceam rondul si incercam sa pazesc Piata cat puteam... ma aflam in Balcon si cantam alaturi de 200.000 de piepturi satule si prea calcate in picioare pentru a mai rationaliza ca raul ne pastea prin imprejurimi.
DUMINICA ORBULUI...
In Piata era o liniste de mormant... ne-am facut datoria si am votat impotriva lui Ion Iliescu si a fostilor lingai Ceausisti.
Mergeam parca fara rost, in toate directiile. Roxana Iordache si Romulus Cristea erau si ei parca pierduti... stiam toti ca Romania voteaza in masa acel "a murit regele, traiasca regele" ! Imi era rau si imi amintesc ca in acea zi nu am mancat nimic... abia ma mai tineam pe picioare.
Ca o sfidare a propriei dureri, a propriei sale dezmembrari ca natiune, ca popor, ca om, romanul a votat in masa acel infectat FSN al lui Ion Iliescu.
Sa retinem ca Ion Iliescu a promis unei Romanii intregi ca nu va participa la alegeri, el si FSN, si ca asigura doar trecerea de la comunism la o noua era a Romaniei... rezultatul se stie... acest Iliescu minte si azi ca un barbar batran si bun de pus in locul lui Lenin dar intr-o racla de 2 m de plumb.
Piata Universitatii era trista. Toti eram tristi. Eu, Marian Munteanu, Cornel Feroiu, care a si parasit tara imediat, Doru Maries, Paul Stefan, Anda, Catalin, Elena, Radu, Ana, Nicu, Doina Cornea, Octavian Radulescu, Gheorghe Zamfir si alti prieteni eram tristi.
Romania era tinuta in conul de umbra al URSS si stradaniile noastre erau calcate in picioare de catre un popor dezinformat, mintit, fraudat, de catre FSN si Ion Iliescu si trupa lui de tradatori si de jefuitori ai Romaniei.
Strigatele noastre care invocau Europa se stinsesera si noi eram constienti de repercusiunile ce aveau sa vina.

Voi reveni,
Stelian Maria

Prieteni nou aparuti

In maratonul poate al celei mai uriase manifestatii din istoria omenirii, Piata Universitatii-Bucuresti, aveam alaturi de mine pe Valeriu Sterian, pe Alexandru Andries, pe Nicu Vladimir, Paturca, un prieten vechi si drag mie in persoana lui Vlad Galis, Calin Jicarean. Nu, nu eram un cenaclu. Eram doar un grup de oameni care isi spuneau cantand parerile, care isi manifestau prin cantec protestul adresat unei clase de scursori politice, de lingai postcomunisti si de hoti care puneau mana sub ochii natiunii romane pe avutul fiecaruia dintre noi, pe bunurile noastre, pe libertatea noastra sa ne alegem viitorul.
Ma bucuram sa ii am alaturi pe acesti oameni, unii deja plecati dintre noi. Simteam ca Romania noastra poate si ca impreuna reusim... dar a venit "Duminica orbului" ...!

Voi reveni,

Stelian Maria

Bucuresti, Piata Universitatii, sfarsitul lunii aprilie 1990

In piata Universitatii parca se mutase inima Romaniei. Ne simteam de neinvins.
Soseau mesaje cum ca orasele tarii erau cu noi... cat de bine ne faceau aceste mesaje !
Regretatul George Serban, redactor al ziarului Timisoara, a venit intre noi.
De cealalta parte a baricadei, spre Piata Unirii, se adunasera intr-un grup imens multi tigani dintre cei care incercau sa ne vanda cate ceva, nemultumiti ca nu ii acceptam intre noi cu tot cu marfuri, dar si atatati de autoritati.
Se pare ca o manifestatie nu avea voie sa se intample dar sutele de tigani puteau sa vanda ilegal orice... ba, mai mult, sa fie folositi impotriva noastra !
S-a dat alarma si am fugit la pasajul Universitatii unde m-am alaturat lui Octavian Radulescu care incerca disperat sa-i opreasca pe tigani cu tot cu cutitele lor.
S-au creat doua tabere ostile, una pe post de atacator (tiganii) si alta pe post de atacat (noi). Intre tabere erau aproximativ 10 metri. M-am intors si mi-am rugat prietenii (manifestanti) sa se aseze. Apoi m-am intors catre tigani si am facut cativa pasi spre ei. Ma injurau specific lor, ma amenintau ca ne vor taia pe toti din Piata... i-am intrebat cum vor reusi ?! Le-am spus ca ei sunt cateva zeci, cel mult sute de persoane pe cand noi suntem zeci pana la sute de mii.
le-am spus ca ajunge sa ridic o mana si toata piata le va desfiinta tarabele si ca vor fi calcati in picioare in doar cateva minute.
O tiganca s-a intors catre ai ei si le-a strigat : "hai baa, ca are dreptate omu`... ne omoara astia pe toti la cati sunt ei... si asta (adica eu) e baiatu` care ne canta din balcon si va ia mama dracului daca va atingeti de el" !
Auzind asa ceva mi-am dat seama ca evitasem o lupta urata intre doua tabere de oameni care ar fi putut oricand sa traiasca impreuna fara ranchiuna.
Octavian Radulescu m-a luat in brate spunand ca am reusit sa evit o varsare de sange. Avea dreptate !
In cladirea posesoare a balconului-istorie, intalnirile dintre G.I.D., Alianta Poporului, 22-decembrie si Liga studentilor, incepeau sa fie tensionate si pe undeva tensiunea era alimentata dar inca nu reuseam sa inteleg sursa.
Din partea G.I.D. participam eu si Cornel Feroiu... pacat ca Marian Munteanu nu reusea sa gaseasca calea spre colaborare si ca incerca sa-si asume rolul de lider total. Numai pentru ca noi (GID) i-am atras atentia si l-am avertizat ca trebuie sa colaboram pana in ultimul detalui, am primit interzis ca G.I.D. sa mai intram in cladire. Eu si Feroiu ne-am ridicat si am plecat.
Mai pe seara Marian a trimis un coleg de-al sau sa ma cheme in balcon sa cant. Am refuzat motivand ca eu sunt un membru G.I.D. (grupul independent pentru democratie).
In acea seara nu am cantat. In Piata lipsea ceva si manifestantii ma rugau sa merg in balcon sa cant cu ei. Am invocat o durere de gat pentru ca nu am vrut sa se stie de rupturile aparute intre cele patru organizatii... nu inca !

Voi reveni,

Stelian Maria

Piata Universitatii, continuare

Se apropiau alegerile care aveau sa arunce Romania in umbra marelui URSS, alegeri masluite de catre FSN desi era inutila actiunea lor atat cat un popor de adormiti votau in masa un Ion Iliescu prea-curvit politic si prea tradator.
Incercarile de dialog ale noastre esuau mereu. In loc sa fim primiti la discutii Ion Iliescu ne trimitea la plimbare numindu-ne in fel si chip in timp ce in spatele cortinei organiza, alaturi de Roman si Chitac si alti mizerabili, macelul din centrul Bucurestilor, macel ce se apropia, ce plutea in aer.
Discutiile dintre G.I.D., Liga Studentilor, Asociatia 21 dec si Alianta poporului incepeau sa fie tulburi. Eu participam la astfel de discutii si eram dureros marcat de intorsatura lucrurilor... Marian Munteanu incerca din rasputeri sa isi asume rolul de lider, rol ce mai intai revanea G.I.D. si celorlalte doua organizatii de mai sus.
Liga a venit in Piata la 2 zile dupa start.
Televiziunea C.N.N., prin reporterul Richard Bleystone, a facut un film cu mine in Piata Universitatii, film care initial a durat aprox. o ora si care a fost transmis pe postul C.N.N.
Dupa inchiderea balconului continuam manifestatia sub balcon, pana dimineata. Dormeam in cort doua-trei ore si o luam de la capat.

Voi reveni,
Stelian Maria

Piata Universitatii, continuare

Revin dupa cateva saptamani cu postarile mele. Vreau sa specific cum ca macar fiul meu, Tudor, merita sa stie ce s-a intamplat in Romania acelor zile... macar el !

Piata Universitatii era un basm.
Aici ne visam cu ochii deschisi visele in care Romania ar fi fost mai buna macar pentru copiii nostri. Aici indrazneam sa spunem ceea ce cu doar cateva luni in urma era trecut la interzis.
Piata era plina serile. Cat era deschis balconul nu ne era teama ca am fi fost atacati... era greu dupa miezul noptii si pana la orele dupaamiezii cand eram iarasi multi.
Faceam eforturi sa raspandim ideile noastre, idei care au inceput sa fie concretizate si adunate la un loc atunci cand colaborarea intre GID, Liga studentilor, 21 decembrie, Alianta poporului, a prins aripi.
Asa a aparut aceasta declaratie:

4.24.1990 - Declaratia manifestantilor de la Bucuresti

"Instaurarea intr-o tara din lume, indiferent de continent, a unui regim comunist s-a facut si s-a mentinut prin crima si teroare. Regimul comunist odata instalat a dat nastere la saracirea si infometarea populatiei, la genocid.

Comunismul si-a dovedit astfel, in timpul istoriei sale, sa speram scurta, caracterul antiumanitar, distructiv.

Romania a fost, incepind cu 1946, si inca mai este sub un regim comunist.

De aceea, noi cei care manifestam astazi 25 aprilie 1990 in Bucuresti dorim si cerem :

1. Scoaterea in afara legii, la fel ca si partidele fasciste, a oricarui partid de tip comunist.

2. lnlaturarea din functiile de conducere a celor care au facut parte din nomenclatura comunista si a aparatului ei represiv, in timpul perioadei 1945—1989.

3. Cercetarea tuturor persoanelor care au apartinut de cele doua categorii mentionate mai sus si trimiterea in judecata a celor care se fac vinovati de sustinerea regimului distructiv din tara.

4. Acordul si sustinerea punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara (adica interzicerea dreptului de a candida persoanelor din fosta nomenclatura si securitate).

5. Ion lliescu este principalul vinovat de deturnarea caracterului anticomunist al revolutiei incepute in decembrie 1989.

Apelam la toti romanii ca in ziua de 1 mai 1990 sa manifesteze impotriva regimului totalitar din tara.

Fie ca 1 mai 1990 sa reprezinte ziua prabusirii comunismului, a detronarii nomenclaturii si securitatii in Romania ! Asa sa ne ajute Dumnezeu !"

25.04.1990 - "Golania" - Prima zona libera de neocomunism

Efectul discursului ceausist al lui Ion Iliescu, care a calificat drept "golani" si "huligani" demonstrantii din Piata, a fost ca tot mai multi oameni au venit in piata in ziua de 25 aprilie. Pe fatada Universitatii au fost atarnate portrete ale lui Mihai Eminescu si pancarte imense, printre care si una cu punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara; pe zidurile Arhitecturii este arborata o pinza imensa:"Facultate de golani".

Se vorbeste ca muncitorii de al IMGB si de la Republica au fost convocati pentru organizarea unei contramanifestatii, dar ca au refuzat.

Pe la orele 16 apare in piata Ion Ratiu, in drum spre Intercontinental; rugat de unii manifestanti sa vorbeasca, dansul va tine in discurs extrem de scurt; de teama posibilelor acuzatii ca ar putea fi platiti de omul de afaceri, alti manifestatanti scandeaza: "Nu suntem partide" si "Noi suntem golani".

Articole pe aceeasi tema
29.06.2006Piata Universitatii – Istoric (Partea 2)
27.06.2006Piata Universitatii – Istoric (Partea 1)
Cuiva ii vine ideea de a scrie "golan" pe un cartonas pe care l-a prins la piept; a fost de ajuns sa se raspandeasca cu viteza; sute de oameni si-au creat astfel de etichete - fantezia fiind inepuizabila. Insulta lui Ion Iliescu a devenit simbolul luptatorului anticomunist, intrand in legenda.

Organizatorii mitingului au redactat o declaratie pe care au citit-o in piata, urmand a fi apoi inmanata guvernului.

Au luat cuvantul mai multe persoane care au condamnat interventia brutala a politiei si s-au declarat mandri de a fi golani si de a vorbi golanilor. Noaptea, este ars, ca de obicei, ziarul "Adevarul" pe post de torte.

Incepand din 25 aprilie, demonstratiile vor fi continue; noaptea raman, in principal, membrii asociatiilor organizatare, preocupati de paza si ordinea pietei; seara se adunau zilnic zeci de mii de oameni din Bucuresti dar si veniti din provincie; de la balcon vorbeau reprezentanti ai multor organizatii, personalitati culturale sau oameni simpli, din multime; se scandau lozinci, se canta. Nu lipsesc provocarile: apar mereu masini de politie sau salvari care, chiupurile nu puteau trece prin zona, etc. Toate aceste acte sunt tratate cu intelegere, cu umor, cu scadari "fara violenta".

Daca multi nu stiu ce insemna sa fii golan imediat dupa prabusirea regimului comunist roman va ajutam sa aflati publicand un proiect pentru statutul de golan. Asa cum fostii detinuti politici erau numiti dusmani ai poporului, ticalosi, puslamale, etc. in timpul regimului comunist, se pare ca romanii aflati in Piata Universitatii in aprilie 1990 au fost etichetati de fostii tortotionari comunisti drept golani pentru ca au indraznit sa spuna in continuare adevarul si pentru ca se opuneau noilor oranduieli post decembriste care erau tot comuniste.

Et in Golania ego..

PROIECT PENTRU STATUTUL DE GOLAN INTR-O DlCTATURA PROVIZORIE

CUM POTI DEVENI GOLAN

* Este posibil sa fi fost mai intii huligan, iar calitatea de golan sa fie o consecinta fireasca.

* Se poate sa nu fi fost huligan, dar sa simti, la un moment dat, ca nu poti fi altceva decit golan. Aceasta se poate intimpla daca, avind o simpatie naturala pentru huligani, vrei sa vezi daca golanii de-acum se deosebesc esential de huliganii de ieri. Contaminat, poti constata ca, de fapt, si tu ai devernit golan.

CE INSEAMNA SA FII GOLAN

* A fi golan inseamna a spera in victorie chiar si atunci cind dictatura bate la usa. Inseamna a avea candoarea necesara pentru a persevera intr-o lupta aparent inegala intre pasnic si violent, intre o democratie fragila si forta unei dictaturi muribunde care e hotarata sa supravietuiasca.

* A fi golan inseamna a fi consecvent in lupta pentru democratie, libertate si adevar si a crede in reusita.

DREPTURILE UNUI GOLAN

* Orice golan are dreptul de a participa la mitinguri ilegale, dezordonate, neorganizate, neanuntate din vreme, manipulate de cine se nimereste.

* Un golan poate fi "finantat, alimentat, adapat, intretinut si folosit ca element de perturbare a ordinii si linistii publice".

* Un golan poate "sa fiarba in suc propriu, cit il va duce rabdarea".

* Un golan se poate "preta la jocuri politice meschine".

* Un golan poate organiza, eventual impreuna cu altii ca el, o eventuala "contrarevolutie".

INDATORBRILE UNUI GOLAN

* Nu are.

CE URMARESC GOLANII

* Golanii urmaresc sa obtina un statut de victima, in eventualitatea in care "oameni de bine" nu ar impiedica muncitorii "sa-i stearga ca un buldozer" din Piata (a Universitatii, numita de golani si Prima Zona Libera de Neocomunism).

CINE POATE DEVENI GOLAN

* Orice persoana nereprezentativa, din orice categorie sociala, raportat la populatia tarii.

Observatie:

Odata devenit golan, el ramine nereprezentativ ca toti golanii luati la un loc, oricit de mare ar fi numarul lor.

Totusi, orice golan este reprezentativ pentru formatiunea apolitica a golanilor.

CONCLUZII

Tinind seama de cele de mai sus, in urma unui examen de constiinta, oricine ar trebui sa se intrebe daca doreste sa devina golan, sau sa se transforme in "om de bine".

N-ar fi exclus ca, in felul acesta, numarul golanilor sa creasca simtitor.

Oricum, cine se va hotara sa devina golan, manipulat sau nu, va fi primit din toata inima, in rindurile golanilor.

(preluate din "Timpul Capitalei", nr .3/1990)

categorii de golani, in Piata Universitatii:

golan de bine

golan de buna credinta

golan independent nemanipulat

golan menestrel

golan sef de agentura straina

golan de lux

golan cumparat pe dolari

golan neinstruit

golan sinistru

golan artagos

golan odios

golan de trista amintire

golan meditatator de fesenisti

golan arestat

golan inrait

golan titrat

golan in devenire

golan profesionist

golan regal

golan cu golanca si doi golanei

golan cu vederi largi

golan manipulat numai pe dolari

golan cu doua doctorate

golan muncitor

golan alergic la rosu

golan cu opinii

golan elev

golan provizoriu

golan de bine

golan oportunist

golan violent

golan alcoolic

golan periculos

golan derbedeu

golan huligan

golanca mignona

mini-golan

mama golanilor

Voi reveni
Stelian Maria

voi reveni cu postarile

din pacate nu sunt intr-o stare buna si intarzii un pic cu postarile.
sper ca voi reusi cat de curand sa scriu din nou.
Stelian Maria

Piata Universitatii, continuare

Scriind aceste randuri am inceput sa fiu asaltat de persoane care inca sunt in opozitie fata de Piata Universitatii si implicit fata de o democratie sanatoasa in Romania, fie sunt persoane care s-au falit cu lauri care nu le apartin si care au pozat timp de 20 de ani in "eroii de drept ai acestei manifestatii".
Acesti oameni sunt suparati pe mine ca le stric imaginea prin faptul ca am rupt o tacere de 20 de ani. E problema lor !

Sunt decis sa scriu intamplarile asa cum le-am trait eu si cum le-am inteles.

Piata Universitatii devenise o manifestatie unica, magnifica.
Seara era un deliciu sa vad din balcon 1-2 sute de mii de manifestanti cu care formam o unitate de care Romania se pare ca nu va mai avea parte. Eram toti un fel de blindaj facut din suflete.
Seara tarziu si dimineata ne era greu. Dormeam putin si cu cate un ochi deschis... cand ma trezeam si ieseam din cortul meu ii vedem pe neobositii Roxana Iordache, Romulus Cristea, Octavian Radulescu si altii... mai tarziu apareau Dumitru Dinca, Doru Maries, si cand se deschidea balconul Piata se umplea.

Cu toata atentia noastra dezinformarea din mass-media era in floare. Televiziunea Romana deservea FSN-ul lui Iliescu.
Ion Ratiu facea eforturi pentru a demara o televiziune privata dar Ion Iliescu interzicea acest lucru.

Eu incercam sa fiu un fel de politist al Pietei.
Am primit de stire ca un individ ameninta langa teatrul National ca avea sa taie in bucati pe cineva din Piata. Cele mai multe probleme legate de violenta ajungeau la mine.
Am ajuns aproape de acel om, un individ de aprox 30 de ani, bine conturat la corp.
Dupa un dialog cu el am reusit sa-l potolesc si sa-l calmez... asa credeam eu.
Mai pe seara sunt din nou alarmat cum ca in pasaj un individ ameninta ca avea sa taie cu cutitul in stanga si in dreapta. Mi-am recunoscut omul imediat ce am ajuns... era cel de langa teatru.
Am indepartat masa de oameni si m-am dus la el chiar daca ma ameninta ca ma omoara. M-am asezat si am discutat cu el. De atunci nu l-am mai vazut in Piata.

Provocarile erau atat de dese incat ne era greu sa le facem fata.
Langa Facultatea de Arhitectura un alt individ sarise la bataie si tabacea un manifestant mai in varsta si care nu avea sanse sa se apere. L-am imobilizat pe individul care nu a mai protestat si l-am scos din Piata sub aplauzele manifestantilor.

Zvonurile cum ca in "noaptea aceea" ar intervenii fortele de ordine erau cam in medie de 50-100 pe zi/seara.

Nu stiu cu ce traiam. Imi luasem concediul de odihna pentru Piata Universitatii.
Mancam putin si fumam intre doua si trei pachete de Carpati pe zi.

Voi reveni,
Stelian Maria

Piata Universitatii, continuare

"Daca vrei sa schimbi lumea in bine incepe cu tine" !

Orele diminetii erau ore de groaza pentru noi. Nu se spunea "daca " ci "cand" vor veni sa ne extermine.
Mergeam jos in pasaj sa incercam cat de cat sa ne spalam, sa ne facem nevoile la toaleta... pentru ca depuneam eforturi mari ca Piata sa fie curata, ca noi sa nu dam un motiv in plus pentru interventia in forta a hoardelor lui Ion-Han !
Octavian Radulescu era neobosit. Acest om, pe care il regret, punea pe tava un suflet curat si demn de toata stima.
Era langa mine, langa noi si ne ajuta acolo unde noi nu stiam ori unde tineretea ne-o lua razna si se revolta razboinica. El ne potolea cu vorba sa blanda si ne imbia la pace si Non-Violenta !

Intre corturi au aparut delimitari care spuneau unde se afla GID, Alianta Poporului, 22... etc.
In balcon apareau nume sonore, si unele ca Doina Cornea sau Ticu Dumitrescu ne erau dragi... din nefericire balconul devenise si un fel de rampa de lansare pentru unii si acesti oameni se repezeau sa apara in lumina reflectoarelor pentru interese de ei stiute.
Cand cantam eram inconjurat de inca 10-15 persoane care imi puneau viata in pericol riscand prabusirea acelui balcon care poate ca nu facea fata arhitecturii comuniste, si care imi urlau fals in urechi de parca erau un fel de cor al meu ! Sigur ca cei mai multi dintre ei isi faceau doar reclama sau aveau de raportat "de la nivel inalt" cum sta situatia in Golaniada.

Stere Gulea a plantat o masina si camere de filmat in Piata.

Televiziunile se intreceau pe sine sa spuna lumii despre noi... doar TVR mintea de ingheta apele, fiind televiziune la comanda lui Ion (iar Ion... drace de ce nu il iei sa ne scapi de el?)

Nu stiu cum eram vazuti dar din punctul nostru de vedere eram putini, obositi, dar rezistam.

In parlamentul ocazional al Romaniei Mircea Dinescu a spus sa fim lasati sa ne bronzam... asteptam mai mult de la acest om.

In jurul Pietei au inceput sa apara si oamenii care investeau in Romania, tziganii cu sucuri si tzigari la vanzare, la preturi enorme.

Voi reveni,
S

Piata Universitatii, continuare

M-am trezit dupa doar un somn scurt... aveam nevoie de o baie si de ceva schimburi curate... nu parasisem Piata din seara de 22 aprilie.
Primeam de la oameni cate ceva de mancare. Sincer nu cred ca mancam mai mult de portia unui copil pentru intreaga zi. Slabisem foarte mult si, dintr-un tip bine proportionat ajunsesem sa imi fie rusine cu scheletul meu.

Manifestatia continua. Nu vreau sa insist asupra datelor cunoscute dar vreau sa spun ce am vazut si simtit.

Cred ca era seara de 28 aprilie cand am scris Libertate te iubim:

"Sfanta libertate noi te-am scris cu sange
Si durerea insasi a privit spre noi,
Iar sarutul marii lacrima isi frange
Cand atinge glezna zeilor eroi,

Te-asteptam cu roua, te-asteptam cu dor
Si cu buze arse noptile iti cant,
Sfanta libertate genele imi mor,
Hai, intinde-ti manasi pe-acest pamant,

Muntii se inclina sa-ti sarute trupul,
Pomii dau in floare doar in cinstea Ta,
Libertate sfanta, nu-ti intoarce chipul
Caci sudoarea fruntii inapoi te vrea.

Refren: Libertate te iubim,
Ori invingem ori murim...

Am cantat acest cantec si reactia manifestantilor a fost dureros de frumoasa.
M-am ascuns intr-una din salile cladirii si mi-am lasat plansul sa-si faca de cap. In minte imi jucau imagini cu oameni macelariti de regimul care abia se zbatea intr-un fel de agonie... pentru mine "a murit regele, traiasca regele" nu avea valoare si nici graba cu care pusese mana pe putere acest personaj de neagra poveste, Ion, nu avea valoare.
Mi s-a cerut si Nu plecam acasa si l-am cantat cu mari eforturi si cu plansul gata sa ma inunde iarasi.

Odata coborat in Piata am dat peste aceeasi manie a manifestantilor mei dragi care imi faceau culoar si ma faceau sa ma simt un fel de personaj scapat de sub controlul mintilor umane... cred ca eram verde la fata. Nu stiu... eram si eu ca si ei, un manifestant plin de draci, satul de minciuna si de mizerie. Eu nu m-am nascut fecala si nici nu voi deveni vreodata asa ceva !

Bunicul meu, Nastase, care mi-a tinut loc de tata cand acesta nu a mai fost langa mine, imi spunea cand eram mai mic: "Taica... ia cu tine un borcan cu untura si unge bine toata scoala, peste tot..." ..."de ce tataie?" ... "ca s-o manance cainii de scoala comunista" !!!
Iata-ma 19 ani mai tarziu in stare sa ung o Romanie cu untura !

Voi reveni,
Stelian Maria

Piata Universitatii, continuare

Am plecat o delegatie din Piata sa incercam un dialog cu Ion. Dupa lungi ore de asteptare fara rezultat ne-am intors "acasa" i Piata Universitatii.

Ion Iliescu a aparut la TV spunand "cum sa dialogam cu niste GOLANI" ?!

In scurt timp aveam ecusoane in Piata...
- golan manipulat
- golan doctor
- golan nou nascut
- golan cercetator
- golan proaspat
- golan din 16-22 decembrie
- golan profesor
- golan analfabet
- golan facator de bine
- golan dar nu comunist
- golan
- golan rau
- golan student
- golan muncitor
- golan ca asa vreau eu
...............................................
Eu eram "golan menestrel".

Asa a luat nastere aceasta mini-tara libera, GOLANIA !

Revin,
Stelian Maria

...si Ion spunea ca nu a multumit minerilor

"Vreau sa multumesc pentru spiritul organizat in care v-ati prezentat, in care ati actionat, sa multumesc conducatorilor dumneavoastra, inginerului Cozma si celorlaltor lideri sindicali care au fost in fruntea dumneavoastra, alaturi de noi, care ne-au ajutat in aceste zile. Deci va multumesc tuturor pentru tot ce ati facut in aceste zile.[...]

Stim ca avem in dumneavoastra un sprijin de nadejde, cind va fi nevoie, vom apela!"

(Ion Iliescu, Discursul tinut la Complexul Expozitional, 15 iunie 1990, prin care a multumit minerilor pentru tot ce au facut la Bucuresti in zilele de 14-15 iunie 1990)

Piata Universitatii, continuare

Cand scriu aceste randuri despre Piata Universitatii o fac cu greu... imi este imposibil sa nu retraiesc acele clipe si asta doare.

La intrarea in cladirea universitatii am organizat paza si nimeni nu avea voie sa intre daca nu avea ceva de spus din balcon.
Odata intrati cei norocosi primeau legitimatii valabile doar in aceeasi zi.
Televiziunile se imbulzeau sa ne filmeze, reporterii erau in jurul nostru.
Noi lucrem de zor la scris lozinci, pancarde, la a ne organiza. Era o munca neplatita. Nu eram "drogati", "cumparati".
Un timisorean a aparut cu chitara (mea) si a cantat in ritmuri de Lambada "ai, ai, ai, ai, ai, voturile ne asteapta-n mai"... ne amuzam copios si credeam in ceea ce faceam, credeam ca reusim sa oprim o masinarie si un regim care aveau sa arunce Romania cu multi ani inapoi in timp.

Alexandru Andries ni s-a alaturat si deliciul a prins proportii.

In Piata corturile umpleau platoul verde iar asfaltul bulevardului era plin cu manifestanti. In zilele care urmau se adunau in Piata pana la 200 000 de oameni.
Chiar ma minunam cu Marian Munteanu si incercam sa socotim "prezenta".... era magnific !

Pe la corturi apare un individ care facea pe strainul si care cauta cearta... am fost chemat si mi-am dat seama ca tipul era un roman. Diversiunea incepuse in interior... I-am rugat pe manifestanti sa il aplaude si asa l-am condus pana dincolo de baricada simbolica.

Mai tarziu am fost apelat de Radu cum ca un individ era beat... l-am gasit asezat pe scarile dintre trotuar si spatiul verde, cu o sticla in mana si putzind a tzuica ieftina... l-am rugat sa paraseasca piata si a vrut sa sara la bataie. I-am sugerat sa stea linistit pt ca puteam sa ma lupt cu el dar si ca o Piata de oameni il linsau la semnul meu !
L-am condus in aplauze pana dincolo de baricada, unde s-a indreptat si mi-a spus ca "are el grija de mine", si a plecat de parca niciodata nu gustase alcool !

Am fost chemat sa cant Nu plecam acasa si o mare de oameni cantau cu mine... era un vis, era o realitate cruda.

Voi reveni,
Stelian Maria

Piata, continuare

Am trasat baricadele care ar fi oprit orice tanc din lume in acele zile.
Piata se umplea de oameni dornici sa inteleaga adevarul, sa fie alaturi de noi.
Pe platoul din fata teatrului apareau mereu corturi noi.
Am inceput sa ne organizam. In afara orelor petrecute in Cladirea care gazduia acel balcon-istorie organizam buna desfasurare a manifestatiei, organizam linistea dar si o eventuala aparare ca sa nu mai fim luati pe picior gresit... apararea consta in a sti din timp daca suntem incercuiti. In rest militam pentru NONVIOLENTA.

Trebuie sa specific un aspect... ca organizatii prima in piata, oficial, au fost
in ordine: Grupul Independent pentru Democratie, au urmat Alianta Poporului, 21 decembrie si pe 24 aprilie ni s-a alaturat Liga Studentilor. Nu a fost invers.

Nu a intarziat sa apara diversiunea... pe trotuare oamenii se uitau la noi ca la niste gladiatori din arenele romane, unii cu degetul mare in sus si altii cu el in jos, insotind gestul cu unul din sporturile nationale romanesti, INJURATUL !
Eram injurati si blestemati, eram scuipati si eram imbranciti.
Nu am ripostat nici-unul dintre noi si ne-am pastrat calmul si, stergand cu maneca scuipatul vre-unui om bine intentionat si ochitor de renume in ale salivatului, incercam sa purtam un dialog civilizat, un dialog care avea sa-i lamureasca pe oameni care ne sunt intentiile.

Era greu sa ma abtin sa nu turtestc nasul celui care isi imprastia pe fata mea bacteriile si mirosurile... cu toate astea am reusit sa conving foarte multi oameni sa ni se alature.

Cristi Paturca a inceput sa cante in balcon. Il stimez pentru ceea ce a facut.
Pacatul este ca Paturca venea sa cante si nu sa manifesteze. La inchiderea balconului pleca si el ca si Marian Munteanu, ca Dumitru Dinca, si ca multi altii catre casa. In piata ramaneam noi, Un Stelian Maria, un Octavian Radulescu, o Roxana Iordache, un Romulus Cristea, un Cornel Feroiu, Paul Stefan, Elena, Radu, Dragos, Anda, Alex, etc.

Ce frumos ar fi fost sa ni se alature alti folkisti dragi noua... doar folkul e o muzica nascuta pentru protest !

Totusi ni s-a alaturat acest prieten regretat cel putin de mine, Vali Sterian.
Parca am mai reputat o Victorie... Vin-o Doamne era ruga noastra catre un cer care ne-a lasat prada umilintei, violentelor.

Voi reveni,
Stelian Maria

obosit

azi am ajuns acasa tarziu si oboseala nu imi mai permite sa scriu. voi reveni probabil maine seara cu postari noi.
vreau sa va atrag atentia asupra faptului ca eu nu voi prezenta Piata asa cum era vazuta de o tabara sau de cealalta ci asa cum o vedeam eu, cum ii traiam intamplarile care au fost multe si nu mereu placute.
sigur ca nu pot impaca pe toata lumea cu trairile mele, sigur ca nu sunt pe placul oricui, dar nu vad nimic rau in a divulga intamplarile din Piata vazute din interior de catre tocmai unul care a dat la manivela ca manifestatia sa porneasca.

revin,
Stelian Maria

25 aprilie 1990

Vreau sa cer scuze pentru ca scriu si se strecoara greseli in text. scriu fara sa corectez ca sa economisesc timp. poate ca am mai inceput sa dau rateuri si sa fiu si nesigur dar sper ca nu asta conteaza.

Am dormit iepureste in cort... urechile mele cautau sa prinda eventuale invazii Iliesciene... dar i-am multumit tipului ca m-a lasat sa prind cateva ore de somn iepuresc.

La una dintre orele diminetii am deschis ochii si am iesit afara asa nebarbierit si un pic cam nespalat. Nu mi-a venit sa cred... pe platoul din fata teatrului se mai aflau cateva corturi.
E fantastic sa vezi ca ideea ta a prins roade... m-am bucurat ca un copil si am inceput sa cred in reusita noastra.

Nici nu reusisem bine sa deschid ochii cand o fata se apropie si imi spune ca ea e "Roxana Iordache de la Romania Libera"... nu stiam daca sa ma ciupesc de obraz, sa o concediez pe Roxana sau sa imi dau ceva suturi in fund ca sa vad ca in Piata Universitatii ramasesera multi oameni.
Doamne cat de fericit am fost sa-i vad !!!

Mi-am revenit cam repede dar definitiv din amorteala, fara cafea, fara periuta de dinti, cu un miros pe care il constientizam... era zi noua si noi eram pe acele metereze imaginare.

Cineva a venit si ne-a adus o oala cu ciorba si paine... era o femeie. Nu stiu cine dar ii multumesc si azi pentru acea ciorba fantastic de buna. Ne-am asezat cum faceam la munte sa mancam. In jur era o masa de oameni deja draga mie.

Octavian Radulescu era si el cu noi pe metereze. De undeva a aparut si Dinca. 21 decembrie si alianta poporului erau prezente. Parca purtam deja o victorie mareata impotriva unei dictaturi noi, impotriva unor politicieni care franau mersul tarii catre Europa.
Cred ca erau cele mai fericite clipe traite de mine.

Balconul a fost redeschis in dupaamiaza aceleiasi zile si am fost din nou prezent cu Nu plecam acasa. Langa mine au inceput sa apara indivizi care nu aveau nimic de spus dar care se afisau batandu-ma pe umar si facand o grupa imresionanta in jurul meu. Numai eu cantam.

Mai tarziu a aparut in Piata Cristi Paturca.
A imprumutat chitara mea si, alaturi de Laura Botolan tot incerca sa dea un sens versurilor "imnului golanilor" pe scarile din fata teatrului.

Piata se umplea spre bucuria noastra dar seara se golea si cei ramasi acolo eram putini.

La balcon au aparut din nou Doina Cornea, Ana Blandiana, Octavian Radulescu, si alti romani demni de respect si de incredere.

Ne-am hotarat sa tragem baricade simbolice, niste benzi, sfori, ca sa delimitam Zona libera de neocomunism, KILOMETRUL ZERO -BUCURESTI !


voi reveni,
Stelian Maria

24 aprilie 1990, dupaamiaza

Dupa ce s-au retras calaii ne-am bucurat enorm... era un fel de victorie pentru noi ! O victorie obtinuta cu mainile goale dar strans uniti toti oamenii din Piata.
Am vazut-o undeva pe Roxana Iordache da la Romania Libera si m-am bucurat ca presa era de fata. Romulus Cristea era si el cu noi.
Piata aproape ca se umpluse. Vestea ca am fost batuti se intinsese repede in Bucuresti, in Romania.
Am profitat de aceste clipe favorabile si am fugitt pana la sediul GID unde, la o masina veche de scris, am scris pe loc textul cantecului Nu plecam acasa.
M-am intors in piata si la scurt timp am aflat vestea cea mare... balconul universitatii a fost deschis si Liga Studentilor ni s-a alaturat.

Il respect pe Marian Munteanu pentru hotararea aceasta, pentru contributia sa si pentru suferintele prin care a trecut... am citit insa undeva despre Marian Munteanu ca isi asuma rolul de "initiator al manifestatiei din Piata Universitati"... E UN FALS ! Marian Munteanu a aparut in Piata la doua zile dupa ce eu, Stelian Maria, si Octavian Radulescu depuneam eforturi sa aducem in strada populatia Bucurestiului tocmai pentru a manifesta in fata unei tendinte de dictatura postceausista !
Marian Munteanu nu ramanea alaturi de noi zi si noapte... si nu numai Marian.
Daca pentru startul Pietii Universitatii se da un premiu atunci acel premiu se imparte intre Stelian Maria si Octavian Radulescu, iar noi ar trebui sa-l impartim cu cateva zeci de manifestanti din seara de 22 aprilie 1990 !
Incerc doar sa sa spun pe nume lucrurilor dupa o tacere a mea de 20 de ani ! Tacere care a facilitat recoltele de "lauri" pe nedrept cum si cu acordarile de "erou al revolutiei" de catre Ion Iliescu, titluri la care s-au abonat multi lasi si ipocriti carora le sta bine zicala "dupa razboi multi viteji se scoala" ! Nu cunosc nici-un manifestant care a fost alaturi de mine si care a primit "titlul lui Ion" ! Nici eu !

Am intrat in cladirea proprietara a balconului unde s-a scris istorie si in seara de 24 aprilie 1990 am cantat acest cantec:

"Noi dorim o pace simbol sa ne fie,
Lacrima izbanzii-i Libertatea noastra,
Vrem cu mic cu mare intreaga Romanie
Sa rasara mandra ca o floare-n glastra,

Suntem luptatorii veacului ce vine,
Suntem diligenta veacurilor multe,
Caii nostri alearga spre un tarm de bine
Cu potcoave albe dincolo de munte,

Dorul ne e frate si adanc ne scurma,
Visul Libertatii ne e sfant meleag,
Fara violenta, nu suntem o turma,
Libertatea insasi e al nostru steag.

Refren:

Noi de-aicea nu plecam
Nu plecam acasa
Pana nu vom castiga
Libertatea noastra !

Stelian Maria, 24 apr 1990

Il cantam stangaci si cu lacrimi in ochi. Toata Piata canta cu mine acest refren ramas in istorie, refren care pana si de mineri a fost cantat... ! Se canta si astazi.

Am coborat in Piata si am constatat ca oamenii imi faceau loc sa trec... culoar. Imi intindeau mainile si auzeam cuvinte pe care nu le mai intelegeam. Eram obosit.

In seara aceiasi seara, o seara racoroasa, am montat primul cort din Piata Universitatii ! Da, primul cort... pentru ca abia cantasem Nu plecam acasa. Nu aveam dreptul sa plec dar oboseala isi spunea cuvantul...

Am cantat din nou Nu plecam si multimea a fost alaturi de mine pana la ultima silaba. Imi era greu totusi sa trec printre oamenii care imi faceau loc si care cautau sa-mi spuna cate ceva si sa ma atinga. Imi amintesc cum ca le spuneam ca nu eu sunt cel care merita atentie ci cei morti in decembrie.

In balcon au aparut Doina Cornea, Octavian Radulescu care imi lipseste enorm, Ticu Dumitrescu si alte nume care nu s-au lasat vrejite, mintite de Ion Iliescu.

Balconul a fost inchis dupa ce am cantat din nou Nu plecam acasa.
Spre dimineata am adormit cu frica in singurul cort din Piata Universitatii, cortul meu asezat in fata Teatrului National.

Voi reveni,
Stelian Maria

22 aprilie 1990, Piata Universitatii

Ceea ce scriu aici este adevarul gol-golut vazut si trait de mine si incerc sa redau totul fara inflorituri. Poate am uitat cate ceva dar ceea ce povestesc aici este doar realitatea si sper ca ea ajuta la o mai buna intelegere a evenimentelor vremii.

In timpul manifestatiilor noastre am cunoscut la sediul GID un om cu un suflet de aur, un fost detinut politic, Octavian Radulescu.

22 aprilie 1990.
Dupa mitingurile partidelor firav (re)infiintate, din P-ta Victoriei, ne retrageam spre casele noastre. Era seara si deja intuneric. In locurile cunoscute din centrul Bucurestilor ramasesera palcuri de oameni care discutau despre intamplari.
Eu ajunsesem acasa si ma pregateam de somn cand am fost sunat de Octavian Radulescu si de alti prieteni. Mi-au spus ca grupurile de oameni au fost incercuite de scutieri si ca acestia ii amenintau. Am dat la randul meu alarma sunand mai departe si am fugit afara si cu un taxi am ajuns la mivul grup care se formase compact in Piata universitatii.
Scutierii nu mai erau dar oamenii erau speriati si tristi.
Octavian Radulescu, acest om care merita toata atentia romanilor, mi-a explicat cum s-au petrecut intamplarile. Simteam ca iau foc... nu era posibil ca Iliescu sa trimita pana si scutierii impotriva unor oameni care nu mai manifestai ci care se adunasera sa vorbeasca asa cum mai toti romanii o faceau dupa 1989.
Ne-am hotarat, dupa un dialog cu putinii oameni aflati acolo, sa nu plecam si sa ocupam Piata Universitatii.
Eu si cu Octavian Radulescu am plecat in Dacia acestuia sa cerem ajutorul studentilor din caminele studentesti Tei.
Am fost primiti de catre acestia cu strigate dupa cum urmeaza:
- ce p... mati vrei ba p...a ?
- ba, bagati-ai p...a in ma-ta... !
- sa-mi sugi p...a !
- baaa, vin la voi si va bag portavocea in cur si va dau si m...e !

Nu insist cu primirea facuta de acei tineri. Am plecat tristi si intelegand pe ce maini a cazut viitorul Romaniei.

In Regie am avut mai multa sansa si cativa studenti au si plecat la drum spre Piata Universitatii.
Ne-am intors in piata. Se mai adunasera oameni si speranta crestea. Eu si Radulescu mergeam pe la fiecare si vorbeam cu ei imbarbatandu-i si indemnandu-i sa nu paraseasca Piata. Credeam in ce faceam. Discutiile erau in toi si strigatele impingeau catre cer lozinci ca singurele arme de care dispuneam.
Am ramas toata noaptea in Piata.

23 aprilie 1990

Nu simteam somnul, oboseala. Ni s-au alaturat si alti oameni. Cei mai multi erau oameni care pierdusera pe cineva drag in decembrie 1989. Plangeau si ne rugau sa nu renuntam in amintirea celor dragi.
Octavian Radulescu m-a intrebat daca mai rezist si daca vreau sa continui. Da, vroiam sa continui pentru ca lacrimile din ochii parintilor care si-au pierdut copiii nu se uita niciodata si nu aveam voie sa-i tradez !
Pe trotuare au inceput sa apara indivizi care ne strigau:
- la munca baaaa...
- huoooo...
- fira-ti ai dracului... si altele.
Aceasta zi a adunat mai multi manifestanti. Noi mergeam de la om la om si discutam cu ei si ii rugam sa nu paraseasca Piata... "pana cand sa stam" ? ...m-a intrebat un batranel... "pana la capat domnule"... "stau taica, cum sa nu stau cand tatal meu a fost ucis de comunisti in 1948, sub ochii mei" !
A urmat seara de 23 aprilie... noi eram pe loc. O parte dintre manifestanti se retrasese spre casa promitand ca se vor intoarce.
Grupul Independent pentru Democratie a inceput sa-si faca cunoscuta prezenta.
Cornel Feroiu, Claudiu, Alexandru si alti membri ai GID au venit langa noi si au ramas. Ma simteam mandru sa fac parte din acest grup, GID !

24 aprilie orele 4.00-5.00 dimineata.

Noi inca nu dormeam. Eram putini in Piata si speram sa se faca dimineata ca numarul nostru sa se ingroase.
Atunci s-a intamplat inevitabilul... Iliescu si-a trimis calaii la atac... Militieni si militari bateau la noi cu o inversunare crescanda, cu ochi de criminali si suflete de piatra rece.
Am fugit pe unde am apucat fiecare si ne-am ales multi cu dungi groase de trei degete, vinete si umflate, pe corp. Din fericire nu au fost morti.
Militia a ocupat piata. Noi ne-am regrupat si ne-am marit la numar si am reusit sa ii facem sa se retraga.
Iata cum Ion Iliescu stia sa aduca in Romania "o democratie de tip suedez", asa cum a promis. De fapt instaura democratia de tip sovietic !!!
Piepturile noastre strigau pana la epuizare lozinci, asa a aparut lozinca ce avea sa devina slagarul Pietei si avea sa ramana in Istoria Romanilor,
"Noi de-aicea nu plecam,
nu plecam acasa
pana nu vom castiga
Libertatea noastra"

Voi reveni,
Stelian Maria

Martie 1990

"Ce daca vine primavara..." scria Adrian Paunescu intr-o poezie a lui. Adrian paunescu care inca nu capatase o culoare politica probabil nestiind incotro e mai bine. Cu toate astea noi il asteptam intre noi.
Luna martie ne-a rapit si ea timpul liber. Parca eram o forta uriasa cei cateva sute sau mii de oameni care ne intalneam mereu sa ne scuipam lozincile in obrazul lui Ion.
Simteam ca in aer plutea un miros greu, indefinit, miros ce mai degraba se incalcea prin narile noastre aducand mai aproape uneltirile FSN-istilor lui Ion.
Targu Mures. asta mirosea... TARGU MURES !
Ion atragea atentia romanilor si a lumii intregi catre TARGU MURES.
oamenii aceia, romani si unguri, secui sau tzigani, erau cetateni ai Romaniei impinsi la vrajba unul impotriva celuilalt tocmai pentru ca Ion dorea sa mute atentia mai departe de treburile de culise care decimau economia Romaniei.
La sediul GID, Grupul Independent pentru Democratie al carui membru fondator eram si eu, lucram de zor la scris bucati de panza si carton pentru pancarde.
Atunci am desenat doua maini care se uneau sub doua instrumente de bataie peste care am desenat cate un mare X, desen aparut in unele din ziarele vremii, intre care Romania Libera.
Am iesit, firesc, in strada sa condamnam evenimentele dureroase de la Targu Mures.
Pentru mine toti locuitorii Romaniei imi sunt frati si surori. Nu pot sa vad cum ne omoram intre noi doar ca asa vor niste linii trase in cabinetele unor indivizi care cred ca ei au pus coada la cireasa.
Targu Mures e un episod in istoria Romaniei care nu trebuie sa se mai repete indiferent de interesele politice sau personale !
Nu avem de ce sa ne ucidem unii pe ceilalti ! Nu daca toti credem in ceva, cineva, sau daca credem in noi insine ! ¨
Atunci am strigat "FARA VIOLENTA".
Trec peste evenimente intamplate zilnic pentru a nu plictisi, pentru ca Aprilie se apropie si pentru ca aceasta luna este inceputul unei manifestatii de amploare, manifestatii unde romanii s-au unit, medici, muncitori, elevi, ingineri, studenti, cercetatori, profesori, avocati, pensionari, muzicieni, intr-o mare forta democratica, forta care a facut sa tremure tot firul rosu al lui Ion pana la Kremlin.
Piata Universitatii isi are rol de cinste in istoria acestui popor, rol pe care scursorile de politicieni (hoti) nu il vor atinge nici daca vor imbraca in aur acoperisurile taranilor romani.

Voi reveni cu Piata Universitatii,
Stelian Maria

februarie 1990

Am continuat sa ies in strada.
Dupa orele de serviciu mergeam catre Televiziunea Romanasi scandam lozinci.
Zi dupa zi manifestam impotriva gloatei care a pus mana pe putere in tara noastra.
Luna februarie ne-a adus pentru prima data minerii la Bucuresti, chemati de Ion Iliescu, si ne-a pus din nou IMGB-ul pe cap.
14 februarie 1990 si 28 februarie 1990 sunt doua date memorabile in istoria noastra ca natiune. Minerii si IMGB-istii ne-au demonstrat cat de slabi erau la minte si cat erau in stare sa ucida pentru un colt de paine promis de Iliescu...
Au existat mici ciocniri intre manifestanti si calai... dar februarie continua sa fie rece.
Ma intrebam ce surprize ne va aduce luna martie care se apropia parca amenintand sa arunce cu noroi in amintirile imaginilor de groaza cu oameni ucisi in decembrie 1989 la Timisoara, la Bucuresti si in alte localitati din tara.

Voi reveni,
Stelian Maria

sfarsit de ianuarie 1990

eram deja scarbit de bataia pentru putere dar si de faptul ca FSN se concretiza intr-un partid politic cu toate ca Ion Iliescu promisese ca el si FSN nu vor participa la alegeri ci vor pregati drumul Romaniei spre alegeri si democratie, acest Iliescu care pe 22 decembrie 1989 chema in Romania trupele rusesti, acest Iliescu care a spus pe 22 decembrie "SA LUAM LEGATURA CU TOVARASUL GORBACIOV SI SA-L INFORMAM DESPRE INTENTIILE NOASTRE, CINE SUNTEM SI CE VREM"... iata cum Ion Iliescu si-a inceput sirul de minciuni, minciuni care sper ca il vor alunga in cel mai intunecat iad al istoriei !
sfarsitul lui ianuarie ne-a pus fata in fata cu realitatea cruda... eram un popor divizat. Iliescu s-a folosit de asta pentru a-si catara hoitul pe tronul Romaniei, cu sarcina de a mentine Romania in conul de umbra al Uniunii Sovietice, sub cizma bolsevica... asa au aparut muncitorii de la IMGB. nu-mi venea sa cred !!! refuzam sa cred ca asa ceva se intampla intr-o tara care se dorea scapata de tiranie, intr-o tara in care pentru prima data dupa cel de-al 2-lea razboi mondial oamenii se regasisera pe 22 decembrie cantand din toate piepturile "ole, ole, Ceausescu nu mai e", ca o mare forta unita prin insasi durerea acestui popor calcat in picioare timp de 45 de ani de o adunatura de sarlatani comunisti.
muncitorii IMGB-isti erau, culmea, pregatiti sa intervina la ordinele tradatorului Iliescu... oare la ce se gandeau acesti oameni cand isi defilau din camioane batele lustruite, din cel mai bun lemn, probabil cel din care Vlad Tepes isi facea vestitele "tzepe" ? ce idiotenie..."I M G B, face ordine"
m-am hotarat sa continui.

voi reveni,
Stelian Maria

speranta moare ultima

Ianuarie 1990. ce inceput fain de an... Romania era in centrul atentiei lumii intregi. in alte tari se strangeau bani pentru Romania. oameni de suflet strangeau ce puteau ca sa ajute tara in care comunismul provocase un macel, un genocid.
la putere se instalasera calcand pe cadavre indivizi cu sarcini precise de la Moscova sau Tel Aviv, etc., indivizi care aveau sa produca tarii noastre cel mai mare rau pe care Romania il putea primi cadou intr-un inceput de an, de deceniu si de viitor.
la manifestatia din 12 ianuarie 1990 tancurile "aparau" cuceririle revolutionare ale tradatorilor Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, si ale lingailor acestora.
strigam cat ma lasau puterile "jos comunismul"... Iliescu apare ca intr-o regie moscovita pe un tanc... Mazilu ii tinea isonul si lupta pentru putere reinviase pentru cateva minute.
am vazut ca martor ocular cum din cateva masini au fost imprastiate sticle goale pe langa boscheti, si am vazut cum Televiziunea Romana, aceeasi pentru care imi dadeam viata cu doar cateva zile mai devreme, filma insistent sticlele. mai tarziu a aparut la stiri cum ca manifestatia din 12 ianuarie 1990 a fost un fel de adunatura de betivi.
Iliescu a promis la cererile noastre ca PCR e scos in ilegalitate, ca punctul 8 de la Timisoara va fi validat, etc... promisiuni care au fost anulate imediat in ziua urmatoare... regret ca, cerand acestui impostor ce si cum despre tara noastra il recunosteam ca sef de trib. e o greseala sa ceri cand de fapt ti se cuvine. libertatea nu se cere, nu se castiga... libertatea este un drept cu care ne nastem si nu trebuie sa permitem ninanui sa ne ia acest drept !
deja mi se umpleau venele cu delir in loc de elixir, deja ma simteam neputincios, deja constientizam gaura sau tzeapa(ca sa ma adaptez limbajului de prost gust preferat de multi r(r)omani) in care un popor asuprit si calcat in picioare a fost din nou aruncat fara mila, fara compasiune pentru familiile pentru care durerea pierderii unui om drag a fost cumplita. Ion iliescu triumfa cu rasul lui de broscoi (ce bine i se potriveste a doua silaba). alti lingai ne tot tineau lectii despre o democratie fantastica... Iliescu o vroia "de tip suedez" si romanul musca momeala nestiind cum e democratia nordica.
m-am hotarat sa ies in strada pe mai departe si asa a aparut din gura mea "nu mintiti poporul cu televizorul".

voi reveni,
Stelian Maria

ce inceput fantastic de an 90

militienii parca disparusera... erau atat de blanzi cei care inca se mai aratau incat credeam deja in paranormal.
ma tineam acasa. aveam cosmar dupa cosmar. imagini cu oameni morti imi inundau somnul si ma trezeam intr-o balta de transpiratie si cu capul cat o Hirosima.
armata era cu noi... ce prostie ! Iliescu era cu noi... si mai mare prostie, prostie din partea unui popor caruia ii ajungea "a murit regele traiasca regele". simteam in vene un fel de sange rau... pus pe razbunari inexplicabile. mi-am dat seama ca totul a fost regie, minciuna. am inceput sa ies in strada sperand in faptul ca romanii nu mai sunt cei care au fost timp de 45 de ani.
aici incepe calvarul, aici incepe sfarsitul meu ca cetatean al Romaniei !
voi reveni,

Stelian Maria

Revelion 1989-1990

se apropia seara care avea sa desparta "epoca de aur", o epoca a prostiei si lasitatii, o epoca a mizeriei si fricii de o epoca noua in care 22.000.000 de romani isi puneau speranta, unii sperand ca ar putea scapa de mizerie, altii sperand in libertatea de a se manifesta si a gandi, altii sperand ca insfarsit isi scot la iveala averile facute furand pentru a se autointitula "bogatasii Romaniei si pentru a acapara cat mai mult din aceasta tara deja faramitata, deja aflata la centrul terenului intre est si vest.
pe bulevardul 1 mai era liniste. nu se mai tragea. oamenii petreceau parca in salbaticie ultimele clipe ale unui sfarsit de an rosu dar de data asta nu din cauza steagurilor.
eram la post. obosit, cu o barba cat a unui Robinson, cu trupul murdar, cu mintea ratacind dar cu ochii prea vii pentru nesomnul zilelor de atunci.
la intrarea in noul an ma rugam catre un Dumnezeu in care imi pusesem toata increderea si speranta.
nu au mai fost evenimente pana pe data de 1 ianuarie 1990, data sfanta a romanilor, data cand la orele diminetii am sunat la circa de "militie" din 1 mai si am intrebat de individul pe care eu l-am predat... raspunsul a fost ca la ei "nu a fost predat nici-un terorist" !!!
am inceput sa am banuielile mele si ele s-au confirmat pana la plecarea mea din tara.
pe trei ianuarie m-am intors acasa si am cazut intr-un somn lung in care traiam cosmar dupa cosmar.
voi reveni,
Stelian Maria

seara Craciunului 1989

patrulam prin cladirea I.D.E.B.-ului cu trupul tremurand de frig si de oboseala. directorul Mazilu m-a chemat in birou si mi-a oferit ceva de baut. era ceva tare si a fost binevenita licoarea. am mancat ceva si mi-am vazut de drum. era destula liniste dar institutia a fost sunata si amenintata. mi-am spus ca iar incepe si scrutam totul de la fiecare geam al cladirii. cu mici pauze pentru cate 2 ore de somn am prins si ziua de 31 decembrie 1989.
la subsol am imobilizat un ins care avea la el doar chibrit dar avea doua perechi de pantaloni de culori diferite pe el si o canadiana cu doua fete de culori diferite.
l-am imobilizat si legat pe un scaun. la intrebarile noastre a raspuns doar ca el "lupta pentru Ceausescu". plangea si mi s-a facut mila de el... razboiul era doar pe sfarsite. l-am dus la circa de politie de pe 1 Mai si l-am predat.
era ora 10.30 in ultima zi a acelui an de rascruce pentru noi romanii.
afara era frig dar oamenii alergau parca sa se pregateasca pentru cel mai nesperat revelion si pentru intampinarea unui an care trebuia sa insemne pentru noi sfarsitul unei lumi proaste si inceputul unei lumi noi si plina de sperante.
mi-am dat seama ca plangeam. oamenii cumparau cafea, cafea naturala... eu priveam totul ca si cum lumea de povesti abia se deschidea in fata mea.
plangeam incet si incepeam abia acum sa inteleg prin ce trecusem.
in curtea I.D.E.B. s-a auzit o impuscatura si am fost chemat de urgenta sa "apar" o mare de oameni... le-am spus ca "l-am vazut de unde tragea" si dupa cateva clipe am tras spre locul respectiv dar m-am asigurat ca am tras in aer. asa i-am facut sa creada ca l-am lovit si ca nu mai sunt in pericol.
m-am retras singur intr-o camera si m-am ghemuit pe parchet. imi era pentru prima data frica, o frica mai mare pentru ce avea sa vina decat pentru ceea ce a fost.

Stelian Maria,
voi reveni

Craciun 1989

in seara de 24 dec 1989 parca se mai calmasera cele doua parti rivale... revolutionarii care credeau in ceea ce faceau si sprijinitorii loviturii de stat pe de-oparte si "simulatoarele de zgomot" ale lui Iliescu/Ceausescu de cealalta parte.
stateam intins pe un beton rece si ascultam colinde cu un acompaniament din ce in ce mai rar si mai fals al unor arme indepartate. incepeam sa cred ca ajung viu acasa... si s-a facut dimineata. era Craciunul. amicul meu Nicu Rosu si cu mine ne-am urat sa ajungem acasa teferi si sa ne facem crita ca sa dormim cateva saptamani fara intrerupere. nu dormisem de exact 4 zile si patru nopti. mi-am spus ca mitraliera mea trebuia sa se odihneasca si ne-am indreptat spre parterul cladirii radioului pt a preda armele. am iesit in strada si am plecat spre casa. aveam in buzunar un glont cam turtit care m-a evitat cu doar doua palme si ii eram recunoscator pentru asta. am si acum acel glont destinat mie. drumul spre casa a fost incarcat de peripetii... prea multi care baricadau drumul degeaba, prea multi care se ridicasera ca baba dupa ce razboiul se terminase. mi s-a facut mila de ei. odata ajuns acasa m-am schimbat de haine si am plecat la serviciul meu la I.D.E.B. pe bulevardul 1 Mai. Directorul, un tip pe nume Mazilu, s-a bucurat sa gaseasca intariri in mine si Nicu, doi "revolutionari trecuti deja prin foc". ne-a procurat arme si iar ne-am gasit intr-o ipostaza de care tare mult am fi vrut sa ne scuturam... cea de soldat. am intrat din nou in rol si am inceput sa veghez, veghe transformata intr-un somn de cateva ore. cand m-am trezit am sarit ca ars si cu mana pe pistolul mitraliera. atunci il visasem pe soldatul impuscat in abdomen in cladirea radio. tremuram si imi era foame, aveam totul ravasit in minte, mi se derulau imagini cu impuscaturi si cu sange pe asfalt... mi-a fost rau si am vomitat afara un stomac gol de cateva zile.

voi revani,
Stelian Maria

24 decembrie 1989, Radio Romania

Pana dimineata au fost schimburi de focuri in care am fost implicati si noi.
Cert este ca existau persoane care trageau inspre cladirea Radio, cladire aparata de militari si civili, intre care si micul meu grup.
In dimineata zilei de 24 decembrie am plecat si eu cu un grup de militari si civili inarmati sa cautam prin cladirile invecinate dupa asa zisii "teroristi".
In podul unei case am retinut un individ inarmat, tip care s-a predat fara a opune rezistenta si care era imbracat cu o canadiana scurta cu doua fete de culori diferite si cu doua perechi de pantaloni de culori diferite.
L-am adus in holul cladirii si acolo cerea sa dea un telefon si ne spunea ca in 24 de ore va fi liber. Atunci nu l-am crezut...
Era ajunul Craciunului. Ma intrebam daca voi ajunge acasa viu sau daca intamplarea ma va aseza si pe mine in traiectoria unui glont.
Ziua aceasta a trecut fara alte incidente majore in ce ma privea. Dupa pranz am mai primit ceva de mancare, chifle cu salam... tremuram de frig si oboseala. Cu toate astea nu puteam sa adorm desi seara de Ajun era acolo langa noi, umplandu-ne mintile cu cele mai frumoase colinde pe care inchipuirea ni le putea da. Oare erau ultimele ? Oare erau primele colinde intr-o stare noua ?

Stelian Maria
Voi reveni

23.12.1989, seara

stateam intinsi intr-o camera de la etajul 7. ascultam rapaitul razlet al armelor si ne mai aruncam cate un ochi afara prin fereastra. am localizat rand pe rand cateva puncte de unde cineva tragea spre cladirea radio. am ripostat si de multe ori trebuia sa fim rapizi in a ne adaposti pentru ca gloantele muscau rapid din tot ce era deasupra noastra.
spre orele 21 ne-am postat ca sa aparam terasele cladirii... intinsi pe beton, tremurand de frig, obositi dar cu sange rece ca si decembrie.
eu stiam ce insemnau "trupe de desant" si imi indrumam cat mai bine oamenii... oameni care pentru mine erau un fel de ultim bastion al tarii noastre in acele clipe.
elicopterele nu au venit.
ne-am hotarat sa iesim pe terasa si am fugit primul catre parapetul terasei... au urmat pe rand cei care ma insoteau.
unul dintre soldati a cazut la mijlocul drumului impuscat in abdomen. nu il puteam ajuta pentru ca ma expuneam. cineva tragea de undeva de la o inaltime mai mare decat etajul 7.
am vazut ca cineva tragea dintr-o macara turn, din cabina acesteia. mi-am pus mitraliera sa traga si in scurt timp nimeni nu a mai tras din cabina macaralei. mereu mi-am dorit ca acolo sa fi fost doar "simulatoare de zgomot" pentru a nu-mi incarca viata cu moartea unui om.
l-am dus jos pe soldatul ranit dar am aflat ca 2 ore mai tarziu acest OM a murit.
tot cerul a cazut pe umerii mei si nici azi nu stiu cine a fost acel soldat pe ai carui umeri Iliescu si-a faurit imperiul de hoti si tradatori.

voi reveni,

Stelian Maria