toateBlogurile.ro

joi, 30 decembrie 2010

La cat mai multi ani !


Va urez cu tot dragul sa aveti un an bun, cel mai bun de pana acum, un an in care pacea in lume, linistea voastra, norocul, bunastarea si sanatatea sa va fie prieteni apropiati, sa va fie umar bun la nevoie !
La multi ani frumosi si buni !

Cu toata inima,
Stelian Maria

Colind

Mi-a batut la poarta iarna zgribulita
Si mi-a spus ca vine de la noi de-acasa,
Unde mama coace cozonaci si pita
Si pisica toarce lenesa sub masa...

Pe la noi e iarna, vantul sufla-n hornuri,
Plang in codrii lupii, stanele s-au stins
Si albit de vreme tata da ocoluri
Grajdului de vite subrezit si nins.

Tac si-ascult povestea iernii degarate,
Stiu ca ei m-asteapta cu-n tacam in plus,
Ca batranul Gruia cel adus de spate
Catre ceruri limpezi linistit s-a dus...

Sa-i spui mamei, iarna, c-am sa vin la anul,
Sa m-astepte-n gara intr-un car cu boi
Tata cu biciusca, si cu el tot neamul...
Am sa vin la iarna ca mi-e dor de voi !

Stelian Maria
Scrisa in Karlshamn, Suedia

marți, 28 decembrie 2010

Suedia, august 1990 - februarie 1991

Revin cu postarile, de data asta cu alte trairi pe plan personal dar si legate de Romania si vreau sa precizez ca in drumul meu prin viata am fost casatorit cu o femeie care m-a urmat pana acum 5 ani. De-aici voi relata un alt episod al vietii mele. Intamplarile traite de mine din !985 de cand am cunoscut-o pe "ea" si pana cand am ajuns in Suedia cu "ea" vor fi relatate, sper, intr-o carte pe care am inceput-o.

Suedia mi se parea o tara asa cum ar fi trebui sa fie tarile lumii.
Au fost cazuri cand romani care au cerut azil in Suedia sa lesine in magazinele suedeze din cauza abundentei de marfuri. Asta cand romanii veneau dintr-o tara unde erau obisnuiti cu goliciunea magazinelor.
Imi amintesc un mic banc...
"Intra unul in alimentara si intreaba:
- nu aveti carne ?
Vanzatoarea raspunde :
- Aici nu avem paine... dincolo nu au carne !"

Pe vaporul care ne gazduia nu aveam altceva de facut decat sa coboram in cala si acolo sa ne holbam la un ecran mare cu MTV si alte programe. Acolo fumam ca turcii.
Bisericutele erau formate.
Intr-una din zile, "ea" se supara pe un roman din Constanta si ii spune "boule" fara ca acesta sa ii faca ceva rau. Prin urmare omul s-a retras si nu a mai vorbit cu noi.
In alta zi "ea" i-a spus unei romance, cu care a fost colega de serviciu, ca "e proasta" (colega ce a fost jurist in intreprinderea respectiva in timp ce "ea" era o simpla secretara). Colega ei i-a intors, firesc, spatele.
In alta zi "ea" a iscat un scandal pe care mi-a fost greu sa-l potolesc.

Intr-o zi am fost la magazin cu un nou venit, roman. Tipul a furat ceva si a fost prins. Mai tarziu m-a amenintat cu moartea pentru ca nu l-am ajutat la furat ! A fost expulzat.

Zilele treceau greu. A venit iarna. Mancarea era proasta si fara gust.
Cumparam cu banii mei putini cate ceva mai bun de mancare pentru "ea" si eu mancam la cantina pe motivul ca pentru mine mancarea era acceptabila, dar adevarul era ca nu aveam suficienti bani ca sa pot manca si eu mai bine.
Ajunsesem la 1,87 m sa am greutatea de 66 kg. Cred ca ma invidia partea feminina !
Frigul se simtea pana si in cabinele unde eram cazati. Cu aerul care ne intra in cabine venea un puternic miros de fum de tigari si de motorina.

Dupa sase luni de locuit pe acel vapor am fost mutati in Asarum, in conditii mai civilizate. Asa credeam...

Voi reveni,

Stelian Maria

joi, 23 decembrie 2010

Craciun Fericit !


Va doresc cu tot dragul sa aveti parte de sarbatori frumoase, sa aveti casele imbelsugate, pace in suflet si pace in lumea intreaga, !
Anul nou sa va fie sprijin, sa va fie bogat, sa va fie asa cum vi-l doriti pentru ca voi stiti mai bine ce si cum... eu va tin pumnii pentru tot ce vreti sa realizati !
Sa ne regasim sanatosi si asa sa ne regasim multi ani buni !

Va salut din inghetata Suedie oriunde va aflati pe aceasta planeta !

Stelian Maria

marți, 21 decembrie 2010

acum 21 de ani

21 decembrie 1989... o zi in care adrenalina fierbea in centrul Bucurestiului. am cantat "desteapta-te romane", cu chitara mea, in jurul orei 16 in piata universitatii. am fost udati de pompierii militari, blindatele treceau in mare viteza printre noi, batausii (scutierii) ne atacau, diversiunea era in floare. gerul lui decembrie nu ne-a speriat atat cat nimic nu ne mai speria. am strigat lozinca "ole, ole, ceausescu nu mai e", lozinca ajunsa istorie si preluata de o tara intreaga urmatoarea zi. pe la orele 21 au trecut doi copii cu un carton pe care scria "jos cizmarul"... am prins aripi. in piata eram doar cateva mii de manifestanti dintr-o populatie de peste doua milioane de bucuresteni, multi lasi. caram spre baricada tot ce gaseam util. la miezul acelei nopti decembriste, cand gerul nu se mai simtea prin hainele ude, s-a deschis focul si s-a tras in plin in manifestanti. azi nu avem vinovati de acel macel !!! am scapat cu spinarea gheata si m-am ascuns in zona restaurant Budapesta la prieteni intr-o pivnita. am lasat in urma mea trupuri insangerate al caror sange umplea gropile din asfalt. toata noaptea am auzit focuri pe strazi... cine in cine tragea ? inca nu avem vinovati ! nu imi mai era frica. stiam ca daca nu continuam ce am inceput atunci vom fi vanati pana la ultimul.
Cu ajutorul unui taxi am trecut spre locul de munca prin centrul Bucurestiului. Soldatii inca mai spalau asfaltul de sange. Era 22 decembrie 1989, orele 08.40.
Ajuns la locul meu de munca am fost chemat la "sef", la unul Dimoftache, un tip scund si foarte gras care mi-a spus ca avea sa raporteze la partid ca as fi fost in Piata Universitatii in seara precedenta.
Putin mai tarziu au trecut pe strada grupuri de oameni care strigau "veniti cu noi". Am vrut sa ies si sa ma alatur lor cand acest Dimoftache (un las prapadit) s-a pus in poarta strigand "nu iese nimeni".
L-am aruncat intr-o parte si am iesit.
Ajuns la Televiziune am fost inzestrat din senin cu o arma. Trebuia sa organizez o grupa de civili fara arme si sa contribui la apararea televiziunii romane.
de la radio se transmitea ca e atacat radioul si ca au nevoie de ajutor. Am plecat si eu acolo pentru ca la televiziune era prea multa armata si prea multa carne de tun ca sa le mai ingros si eu randurile.
A inceput o noapte de groaza, o noapte pe care nu o voi uita !
Intrand pe strada Temisana am fost surprins de linistea care domnea in jurul radioului din Bucuresti... nu era cum se spunea la tv., cum ca acolo erau atacati si ca se faceau apeluri disperate catre populatie pentru a crea un zid de carne vie in jurul acestei institutii strategice.
Am intrat intr-o casa cu etaj, casa aflata peste drum de intrarea in cladirea radioului. aici eram cel putin 8 civili si un tip in uniforma garzilor patriotice, un tip cu o mitraliera de companie.
Unul dintre civili a cazut cu gatul sfasiat de un glont. Din fericire a fost o rana urata dar de suprafata. L-am ajutat sa ajunga la spital.
Focurile de arme erau din ce in ce mai intense. Am fost asaltati din toate directiile si sunt sigur ca s-a tras in noi si din cladirea radio.
Aceasta noapte a fost un infern. nu mai existau geamuri si usi. Gloantele zburau ca la ele acasa dar in afara de tencuiala de pe pereti nu ne-am mai ales cu victime.
Cel cu costum de garzi a lasat mitraliera si a plecat. Am preluat aceasta arma si am incercat sa ripostez in sens opus radioului.
Am fost atacati din scara care urca spre noi. Cei care urcau trageau tiruri dracesti... am ripostat cu mitraliera si s-au facut nevazuti.
In recele lui decembrie sudoarea imi inunda fruntea. Adrenalina imi umplea golul mintii si mintea mi se scurgea catre degetul care strangea tragaciul armei. Credeam ca am sa mor si nu imi pasa. Eram fericit ca macar incercam si eu sa pun capat unei terori a mafiei comuniste, a celor care au tot furat si tradat Romania.
23 decembrie 1989, orele 02.40.
A doua noapte fara somn. Curentul rece matura locuinta in care ne aflam cu suflarea-i rece. M-m adapostit in baie pentru ca betonul zidurilor era mai trainic acolo si pentru ca baia avea doar o mica fereastra in afara usii. Un glont incendiar a spart si ultimul geam al casei respective, geamul baii in care ma aflam, ricosand din betonul tavanului in cel al peretelui si cazand pe gresie la picioarele mele. Sfaraia ca o torta si inca se rotea amenintator.
La orele 02.30 gloantele muscau salbatice din beton, din usi si ferestre. Noi ne adaposteam cat puteam mai bine si incercam sa gasim o solutie ca sa transmitem militarilor din cladirea radio ca suntem de aceeasi parte a baricadei.
Cu greu am scapat si am intrat dimineata la orele 08 in cladirea radio.
acolo ni s-a repartizat etajul 7 al cladirii si ni s-a spus de catre ofiterul care avea comanda ca trebuie sa aparam etajul, care avea un hol foarte lung si terase la capete, pentru ca au fost anuntati ca spre seara vin trupe de desant cu elicoptere de atac. Parul ne era maciuca si inimile nu mai bateau decat a moarte. Eram siguri ca, daca vom fi atacati vom muri pana la ultimul atat noi cat si etajul 7.
Tremuram si eram nemancat. De doua zile nu bausem decat apa.
Mai eram 6 civili dar am primit ca ajutor doua grupe de soldati.
Ne-am impartit in mod egal ca sa putem apara cele doua terase ale etajului. Cea mai puternica arma era mitraliera mea care oricum era o jucarie in fata unor elicoptere de atac. Eram pregatit sa trag la rotorul elicei.
Un sergent a inceput sa planga. L-am intrebat de ce plange si i-am spus ca nu trebuie sa se arate slab in fata grupei pe care o comanda... mi-a raspuns dupa mai multe suspine ca ii este teama ca va muri si ca el nu a facut dragoste niciodata cu o fata ! I-am spus sa stea in spatele meu si ca voi avea grija ca el sa ajunga cu bine acasa.
In cladirea Radio Romania, 23.12.1989
Aceasta zi avea sa fie destul de calma. Se auzeau focuri de arme dar erau razlete.
Ma intrebam cum va fi noaptea care era sa urmeze.
Frigul imi patrunsese in oase si gatul meu era umflat si in incapacitate sa scoata sunete mai mult decat soptite.
In camera in care ne aflam la etajul 7 al cladirii au intrat doua persoane tinand in maini doua lazi cu de-ale gurii... unul dintre cei intrati (un barbat si o femeie) avea gatul bandajat si l-am recunoscut usor pe cel care a cazut impuscat in casa in care ne petrecusem noaptea. avea o pata mare rosie pe bandaj dar ne zambea victorios... I-am spus ca nu era sanatos si, aratandu-mi gatul mi-a raspuns ca aveam dreptate ! L-am iubit pe acel om cu tot sufletul... EL da, el era eroul !!!
Ceva mai tarziu am aflat ca era un cabinet medical in subsolul cladirii si am plecat acolo sa imi fac rost de ceva calmante... pe un hol intunecat am fost oprit de soldati... pazeau ceva. Mi-au pus arma in piept si m-am oprit.
Mi s-a promis ca vine cineva sa ne aduca paracetamol... dar nu a venit si am revenit in subsol dar de data asta cu mitraliera mea. Am fost la un pas sa ne impuscam reciproc. Abia atunci am primit ceva leacuri si m-am intors la ai mei.
Seara se apropia cu tot gerul lui Decembrie si noi eram hotarati sa "nu plecam acasa" !
23.12.1989, seara
stateam intinsi intr-o camera de la etajul 7. ascultam rapaitul razlet al armelor si ne mai aruncam cate un ochi afara prin fereastra. am localizat rand pe rand cateva puncte de unde cineva tragea spre cladirea radio. am ripostat si de multe ori trebuia sa fim rapizi in a ne adaposti pentru ca gloantele muscau rapid din tot ce era deasupra noastra.
spre orele 21 ne-am postat ca sa aparam terasele cladirii... intinsi pe beton, tremurand de frig, obositi dar cu sange rece ca si decembrie.
eu stiam ce insemnau "trupe de desant" si imi indrumam cat mai bine oamenii... oameni care pentru mine erau un fel de ultim bastion al tarii noastre in acele clipe.
elicopterele nu au venit.
ne-am hotarat sa iesim pe terasa si am fugit primul catre parapetul terasei... au urmat pe rand cei care ma insoteau.
unul dintre soldati a cazut la mijlocul drumului impuscat in abdomen. nu il puteam ajuta pentru ca ma expuneam. cineva tragea de undeva de la o inaltime mai mare decat etajul 7.
am vazut ca cineva tragea dintr-o macara turn, din cabina acesteia. mi-am pus mitraliera sa traga si in scurt timp nimeni nu a mai tras din cabina macaralei. mereu mi-am dorit ca acolo sa fi fost doar "simulatoare de zgomot" pentru a nu-mi incarca viata cu moartea unui om.
l-am dus jos pe soldatul ranit dar am aflat ca 2 ore mai tarziu acest OM a murit.
tot cerul a cazut pe umerii mei si nici azi nu stiu cine a fost acel soldat pe ai carui umeri Iliescu si-a faurit imperiul de hoti si tradatori.
24 decembrie 1989, Radio Romania
Pana dimineata au fost schimburi de focuri in care am fost implicati si noi.
Cert este ca existau persoane care trageau inspre cladirea Radio, cladire aparata de militari si civili, intre care si micul meu grup.
In dimineata zilei de 24 decembrie am plecat si eu cu un grup de militari si civili inarmati sa cautam prin cladirile invecinate dupa asa zisii "teroristi".
In podul unei case am retinut un individ inarmat, tip care s-a predat fara a opune rezistenta si care era imbracat cu o canadiana scurta cu doua fete de culori diferite si cu doua perechi de pantaloni de culori diferite.
L-am adus in holul cladirii si acolo cerea sa dea un telefon si ne spunea ca in 24 de ore va fi liber. Atunci nu l-am crezut...
Era ajunul Craciunului. Ma intrebam daca voi ajunge acasa viu sau daca intamplarea ma va aseza si pe mine in traiectoria unui glont.
Ziua aceasta a trecut fara alte incidente majore in ce ma privea. Dupa pranz am mai primit ceva de mancare, chifle cu salam... tremuram de frig si oboseala. Cu toate astea nu puteam sa adorm desi seara de Ajun era acolo langa noi, umplandu-ne mintile cu cele mai frumoase colinde pe care inchipuirea ni le putea da. Oare erau ultimele ? Oare erau primele colinde intr-o stare noua ?
Craciun 1989
in seara de 24 dec 1989 parca se mai calmasera cele doua parti rivale... revolutionarii care credeau in ceea ce faceau si sprijinitorii loviturii de stat pe de-oparte si "simulatoarele de zgomot" ale lui Iliescu/Ceausescu de cealalta parte.
stateam intins pe un beton rece si ascultam colinde cu un acompaniament din ce in ce mai rar si mai fals al unor arme indepartate. incepeam sa cred ca ajung viu acasa... si s-a facut dimineata. era Craciunul. amicul meu Nicu Rosu si cu mine ne-am urat sa ajungem acasa teferi si sa ne facem crita ca sa dormim cateva saptamani fara intrerupere. nu dormisem de exact 4 zile si patru nopti. mi-am spus ca mitraliera mea trebuia sa se odihneasca si ne-am indreptat spre parterul cladirii radioului pt a preda armele. am iesit in strada si am plecat spre casa. aveam in buzunar un glont cam turtit care m-a evitat cu doar doua palme si ii eram recunoscator pentru asta. am si acum acel glont destinat mie. drumul spre casa a fost incarcat de peripetii... prea multi care baricadau drumul degeaba, prea multi care se ridicasera ca baba dupa ce razboiul se terminase. mi s-a facut mila de ei. odata ajuns acasa m-am schimbat de haine si am plecat la serviciul meu la I.D.E.B. pe bulevardul 1 Mai. Directorul, un tip pe nume Mazilu, s-a bucurat sa gaseasca intariri in mine si Nicu, doi "revolutionari trecuti deja prin foc". ne-a procurat arme si iar ne-am gasit intr-o ipostaza de care tare mult am fi vrut sa ne scuturam... cea de soldat. am intrat din nou in rol si am inceput sa veghez, veghe transformata intr-un somn de cateva ore. cand m-am trezit am sarit ca ars si cu mana pe pistolul mitraliera. atunci il visasem pe soldatul impuscat in abdomen in cladirea radio. tremuram si imi era foame, aveam totul ravasit in minte, mi se derulau imagini cu impuscaturi si cu sange pe asfalt... mi-a fost rau si am vomitat afara un stomac gol de cateva zile.
seara Craciunului 1989
patrulam prin cladirea I.D.E.B.-ului cu trupul tremurand de frig si de oboseala. directorul Mazilu m-a chemat in birou si mi-a oferit ceva de baut. era ceva tare si a fost binevenita licoarea. am mancat ceva si mi-am vazut de drum. era destula liniste dar institutia a fost sunata si amenintata. mi-am spus ca iar incepe si scrutam totul de la fiecare geam al cladirii. cu mici pauze pentru cate 2 ore de somn am prins si ziua de 31 decembrie 1989.
la subsol am imobilizat un ins care avea la el doar chibrit dar avea doua perechi de pantaloni de culori diferite pe el si o canadiana cu doua fete de culori diferite.
l-am imobilizat si legat pe un scaun. la intrebarile noastre a raspuns doar ca el "lupta pentru Ceausescu". plangea si mi s-a facut mila de el... razboiul era doar pe sfarsite. l-am dus la circa de politie de pe 1 Mai si l-am predat.
era ora 10.30 in ultima zi a acelui an de rascruce pentru noi romanii.
afara era frig dar oamenii alergau parca sa se pregateasca pentru cel mai nesperat revelion si pentru intampinarea unui an care trebuia sa insemne pentru noi sfarsitul unei lumi proaste si inceputul unei lumi noi si plina de sperante.
mi-am dat seama ca plangeam. oamenii cumparau cafea, cafea naturala... eu priveam totul ca si cum lumea de povesti abia se deschidea in fata mea.
plangeam incet si incepeam abia acum sa inteleg prin ce trecusem.
in curtea I.D.E.B. s-a auzit o impuscatura si am fost chemat de urgenta sa "apar" o mare de oameni... le-am spus ca "l-am vazut de unde tragea" si dupa cateva clipe am tras spre locul respectiv dar m-am asigurat ca am tras in aer. asa i-am facut sa creada ca l-am lovit si ca nu mai sunt in pericol.
m-am retras singur intr-o camera si m-am ghemuit pe parchet. imi era pentru prima data frica, o frica mai mare pentru ce avea sa vina decat pentru ceea ce a fost.
Revelion 1989-1990
se apropia seara care avea sa desparta "epoca de aur", o epoca a prostiei si lasitatii, o epoca a mizeriei si fricii de o epoca noua in care 22.000.000 de romani isi puneau speranta, unii sperand ca ar putea scapa de mizerie, altii sperand in libertatea de a se manifesta si a gandi, altii sperand ca insfarsit isi scot la iveala averile facute furand pentru a se autointitula "bogatasii Romaniei si pentru a acapara cat mai mult din aceasta tara deja faramitata, deja aflata la centrul terenului intre est si vest.
pe bulevardul 1 mai era liniste. nu se mai tragea. oamenii petreceau parca in salbaticie ultimele clipe ale unui sfarsit de an rosu dar de data asta nu din cauza steagurilor.
eram la post. obosit, cu o barba cat a unui Robinson, cu trupul murdar, cu mintea ratacind dar cu ochii prea vii pentru nesomnul zilelor de atunci.
la intrarea in noul an ma rugam catre un Dumnezeu in care imi pusesem toata increderea si speranta.
nu au mai fost evenimente pana pe data de 1 ianuarie 1990, data sfanta a romanilor, data cand la orele diminetii am sunat la circa de "militie" din 1 mai si am intrebat de individul pe care eu l-am predat... raspunsul a fost ca la ei "nu a fost predat nici-un terorist" !!!
am inceput sa am banuielile mele si ele s-au confirmat pana la plecarea mea din tara.
pe trei ianuarie m-am intors acasa si am cazut intr-un somn lung in care traiam cosmar dupa cosmar.
Dumnezeu sa apere Romania pentru ca proprii ei cetateni nu sunt in stare sa o faca !
Stelian Maria

luni, 20 decembrie 2010

O lume noua 2

Gara din Malmö parca m-a izbit cu curatenia ei. Oamenii erau altfel. Pareau mai fara griji, cu fetele mai luminate, nu erau stresati, nu urla nimeni la nimeni, nu injura nimeni, nu se batea nimeni, etc.
Am iesit si am ajuns pe o banca unde am incercat sa imi adun gandurile. Apoi am intrebat cateva persoane pana am ajuns la Politia orasului.
Era ziua de 25 august 1990, sambata.
La receptie am fost rugat sa astept si am adormit pe o banca. Cineva m-a trezit parca fara sa vrea sa ma deranjeze... era un inspector de politie care m-an rugat civilizat sa il urmez.
Dupa un dialog cu el am fost dus pe un vapor, FREEDOM, si am fost cazat acolo intr-o cabina mica. Vaporul era intesat cu straini de toate culorile, religiile, etc.
Timp de 6 luni mi-am petrecut viata pe acel vapor. La cantina primeam dimineata doua felii de paine cu putin unt, doua felii de cascaval si ceai sau o cafea foarte slaba.
La pranz primeam orez fiert amestecat cu mazare si morcovi si cu un sos. Seara primeam la fel ca la pranz. Am primit la fel timp de 6 luni. O data am primit o felie de ceva carne si cred ca de doua ori am primit carne de pui. A fost bataie in sala de mese. Mai tarziu nu am mai mancat orez timp de 8 ani.
In timp ce arabii faceau un grup compact, unit, albanezii la fel, etc., romanii se temeau unii de ceilalti si facusera numai grupulete. Abia cand au inceput sa afle cine sunt au inceput sa ma bage in seama si au tabarat cu intrebarile despre evenimente pentru a avea ce sa spuna la interviuri. Nu toti dar majoritatea.
Zilele se scurgeau greu. Atunci am scris multa poezie si una v-o prezint aici:

Scrisoare deschisa catre Dumnezeu

Ai doamne mila azi de carnea mea
Mi-e sfanta Libertate biciuita
Si fa din mine patima ori stea
Dar nu-i lasa sa ma prefaca-n vita !

Mi s-a urat de-acest sfarsit de veac
Si nu mai am nici lacrima sa-ti scriu,
Mai da-mi putere Doamne, pentru leac,
Sa-mi razbun copiii cat sunt viu...

Cum poate-acest pamant sa ne mai tina ?
Noi suntem primitivii care-am fost,
Purtam cu totii-n spate cate-o vina
Caci vrem mariri si-n zilele de post !

Mai treci din cand in cand si pe la noi
Macar sa stim cum este pe la tine,
Magarii nostri imbraca piei de boi
Ragnind la noi ca sa ne fie bine...

Ori scrie-Ne asa cum fac poetii
Si-ti dam adresa, poate ne gasesti...
Suntem in Piata Universitatii
La kilometrul zero, Bucuresti !

Stelian Maria

Voi reveni

duminică, 19 decembrie 2010

O lume noua

Am urcat in trenul de Suedia. Ceva nu se potrivea... parca nu era ca la noi la romani... ceva tarani cu papornite, ceva tzigani cu mirosuri specifice si portofele disparute, nu venea nimeni sa ceara ceva ca ii murea capra, etc.
'Am inteles ca eram pe maini bune si, pentru prima data dupa cateva zile si nopti am adormit. Cosmarul nu s-a lasat asteptat... am tresarit si doi nemti din compartiment mi-au oferit ceva de baut. Cred ca imi vazusera reactiile in somn.
Apoi m-au luat cu ei pe vaporul care tranzita marea Baltica... am ramas ca la dentistul meu din tara, unul gras si cu renume de macelar... era magnific !
Dimineata am ajuns in Suedia, in Trelleborg. Aici a venit un tip si m-a rugat politicos sa ii arat biletul de tren si pasaportul. A durat 15 secunde. Gata. In Romania ma si bateau in pret ;)
Pe urma am ajuns in Malmö. In gara aceea am coborat ca un strain ce eram. Nu aveam nimic si nu aveam pe nimeni in tara mea noua.
Imi venea sa ma asez pe undeva si sa refuz orice dialog cu prezentul. Cat de mult imi lipsea Romania, cat de singur eram.
Am trecut peste un canal si m-am asezat pe o banca.
Aici a inceput o viata noua... asa credeam eu atunci !

Voi reveni,
Stelian Maria

Plecarea din tara

Am avut domiciliul fortat si aveam voie sa merg la serviciul meu si inapoi. Nu trebuia sa ma abat de la ruta pentru ca o Dacie amarata ma pazea mereu. Stiu ca pare incredibil dar e adevarat.
Ca sa ma razbun un pic renuntam la tramvai si mergeam pe jos cele cateva statii... cei doi indivizi din Dacie faceau spume si imi aratau pumnii pt ca erau injurati si claxonati ca mergeau cu Dacia cu viteza melcului. Era tot ce puteam sa le fac !
Am fost pazit. Nu aveam voie sa-mi parasesc locuinta. Cu toate astea am reusit sa ma strecor si sa ajung la Liga studentilor unde l-am intalnit pe Marian Munteanu.
Ne-am luat in brate si ne-am asigurat ca traim. Marian isi mancase portia de "democratie originala" gen Ion Iliescu poate mai rau decat mine. Din acea clipa am inceput sa-l indragesc pe acest om.
I-am spus cu lacrimi in ochi ca plec din tara. Mi-a raspuns: "si tu?" Noi ce ne facem ? A inceput si el sa planga. Nu ne-am povestit nimic, cuvintele nu isi aveau rostul.
Cand am ajuns la o agentie de bilete pt avion acolo era mare imbulzeala... se pare ca nu eram singurul care isi dorea plecarea din Romania.
Nu am intampinat probleme cu plecarea. Cred ca chiar am fost lasat sa plec doar ca sa nu isi mai bata capul cu mine tovarasii lui Ion cel Groaznic (Iliescu).
Seara am ajuns in Berlin. Desi fost comunist Berlinul arata cu mult mai civilizat decat Bucurestiul. Zidul Berlinului nu mai exista si unirea se infaptuise.
Ajuns in gara berlineza m-am asezat pe o banca si mi-am luat capul in maini. Apoi a venit trenul meu, trenul care ma ducea mai departe catre Suedia.
Eram obosit si nu dormisem exact patru zile si trei nopti pentru a-mi pregati plecarea.

Voi reveni,
Stelian Maria

sâmbătă, 18 decembrie 2010

furtuna de dupa furtuna

Cand "militienii" au luat Piata cu asalt am vazut intre oamenii de la I.M.G.B. (asa le spuneau astora atunci) un membru al G.I.D. Agita de parca era Polanski.
Dupa plecarea minerilor, dupa ce Ion Iliescu i-a adunat pe acesti betivi sa le multumeasca pentru cadavrele mineriadei, in Bucuresti se asternuse o liniste macabra.
Dupa un timp mi-am reluat serviciul. Seful meu, Dimoftache, un individ scund si foarte gras caruia noi ii ziceam Gogosarul", m-a amenintat ca ma raporteaza pe undeva...
Nu a durat si au venit doi indivizi de la circa de "militie" nr 9, din Pantelimon, tipi care s-au prezentat a fi lot. maj. Cristea si cpt Ghita, tipi care au avut sarcina sa ma ia cu ei, ceea ce au si facut. Nu m-am opus pt ca nu mai aveam putere.
In circa de politie am fost interogat de un individ care a refuzat sa se prezinte.
Un pumn bine plasat m-a facut sa-i injur si sa ii amenint cu ce ma pricepeam mai bine.
In fata politiei respective incepusera sa se adune oameni care cereau eliberarea mea. Nu erau veseli si cred ca toata munitia politistilor nu ii putea opri.
Am fost eliberat cu o mare vanataie pe obrazul drept, si cu amenintarea ca "daca ma mai arat prin piata universitatii voi muri prin cine stie ce santuri".
Capul ma durea cumplit de la fisura craniului capatata pe 13 iunie 1990.
Unele fracturi se apucau sa se vindece. Noroc ca nu erau fracturi mari.
Pentru prima data mi-a venit ideea sa refuz sa mai fiu roman. Pentru prima data am vrut sa fug oriunde dar sa nu mai traiesc in Romania.
Oare cat au priceput Constantinescu, pe care l-am intalnit personal, si Basescu ?
Cred ca toti acesti "dracu sa-i ia de ucigasi" se sprijina reciproc atata timp cat nu avem condamnati pentru genocid.
Am avut casa ascultata cu microfoanele securitatii. Mi-am gast in receptorul telefonului un microfon. L-am distrus injurand inainte.
Apoi am parasit tara. Mie mi-a fost de-ajuns. pe 24 august 1990 plangeam plecand din tara mea, de langa prieteni si de langa familie.
A urmat o proasta perioada in exil, dar voi reveni...

Stelian Maria

marți, 14 decembrie 2010

"noi muncim, nu gandim"

In masina care ne ducea undeva ma gandeam la prietenii mei din Piata.
Oare cati au scapat ? Oare cati au avut o soarta ca a mea sau mai rau ?
Ma asteptam la ce era mai rau pentru noi. Credeam ca nu am sa mai vad lumina zilei. Ma asteptam sa mor si, in situatia in care eram chiar ar fi fost o binecuvantare pentru mine sa scap de dureri.
Am fost basculati ca niste baloti in Piata Unirii din Bucuresti. Singurul ochi care vedea ceva m-a avertizat ca se intamplau lucruri necurate, dracesti.
AM VAZUT MINERI !!!
Eram aproape de tramvaiul 14 care ma ducea acasa daca il luam. am "fugit" ca melcul si am reusit sa ma catar pe ultima scara a tramvaiului, timp in care vatmanul a inchis usile pornind. In spate am auzit cateva batai in usi... erau cativa mineri care tocmai pierdusera tramvaiul ori ma pierdusera.
Odata ajuns acasa am fost avertizat de un vecin de pe scara ca minerii au fost la mine acasa. Usa era sparta, mobila facuta zob, peretii greu incercati cu tarnacoapele in cautarea unor ascunzatori.
Chitara mea era facuta mii de farame.
M-am asezat si am incercat sa o strang de parca mai aveam ce sa salvez, dar am ridicat pumnul catre cer si i-am blestemat pe faptasi.
DE UNDE STIAU ANALFABETII DIN VALEA JIULUI UNDE LOCUIAM EU IN BUCURESTI ???
Simplu... erau condusi de cate un "secu"/"militian" local si care avea sarcina precis trasata.
M-am spalat cu greu si am plecat catre un loc unde trebuia sa ne strangem in caz ca totul era pierdut. Acolo erau cateva persoane printre care studenti la medicina care m-au luat in primire. Au constatat ca aveam fracturi la degetele de la maini si o fisura a cutiei craniene. Restul era numai o vanataie si o rana deschisa care avea sa se vindece mai usor. Imi amintesc cum o fata a inceput sa planga in hohote in timp ce incerca sa ma ajute. I-am spus ca imi trece daca am reusit sa ajung pana acolo.
Bucurestiul era impanzit de grupuri de mineri si cadre politienesti si securiste imbracate in haine de ortaci !
Bateau, omorau, arestau la chemarea lui Ion Iliescu, a acestui gunoi urat mirositor al istoriei tarii, a acestui las si tradator nepedepsit pana in ziua de azi !
Ion Iliescu care multumea minerilor (dovezile clare o spun) si mintea ca el nu a facut asta de parca ramasese idiotul in epoca de piatra unde nu existau aparate de inregistrat !
Am stat ascuns... pilulele isi faceau cu greu efectul. Ma durea tot corpul si aveam stari in care imi venea sa ma arunc pe geam ca sa imi curm durerea.
Zvonurile veneau ca niste traznete... am aflat atunci ca au murit multi dintre noi, si ca au fost ingropati cu mare graba pe undeva.
Ion cel Prost (Iliescu) a declarat ca "doar 6 persoane au murit in timpul ciocnirilor..." Cimitirul Straulesti 2 a fost asaltat de aproximativ 200 de noi morminte, sapate peste noapte, morminte la capul carora crucile facute in graba aratau doar "neidentificat" !!!
Auzeam hoardele de mineri cantand, ca o blasfemie, "noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa, pana nu eliberam capitala noastra" !
Apoi s-a lasat linistea... au plecat acei oameni fantastici, care strigau de li se uscau plamanii "noi muncim, nu gandim" !!! Au avut mare dreptate cu partea a 2-a a lozincii!

Voi reveni
Stelian Maria

luni, 13 decembrie 2010

sunt doar un caz din cele multe

Stiu ca prezint mai mult intamplarile vazute, traite, simtite de mine.
Cu toate astea trebuie sa amintesc cum ca Piata Universitatii a fost plina de oameni fantastici. Oameni care merita toata atentia. Ei sunt cei care au facut ca aceasta manifestatie sa existe, ei sunt cei care au trait si poate au murit pentru Romania !
Imi pare rau ca nu ii pot numi pe toti dar sunt sigur ca cel putin 200.000 de romani au pus pe tava adevarului suflete si inimi. Si or le datorez aceste postari !

Stelian Maria

ciudati sunt unii

Am intalnit de-a lungul celor 20 de ani de exil oameni care imi spuneau :
-"ei na... n-ai scapat de trecut !"
-"haibaa... ai uitat de unde ai plecat ?", etc.

Pentru cei care imi adresau si imi mai adreseaza astfel de fraze, le pot spune ca ei fac astfel de comentarii pentru ca nu au cu ce sa faca fata acestor intamplari/trairi.
As vrea ca "ei" sa fi trecut prin astfel de evenimente si sa le ascult comentariile azi !
Nu scriu pentru glorie. Daca as fi fost unul din aceasta categorie aveam acum "certificat de revolutionar si carti publicate si limbute in fundurile grase si paroase si rau mirositoare ale fesenistilor lui Ion"... si va asigur ca eu meritam certificatul respectiv si facilitatile aferente.

Eu scriu dupa 20 de ani din trei motive:

- contribui cu ce pot la o mai buna cunoastere a istoriei noastre,
- dau peste nas unora care au denaturat evenimentele si au mintit ca sa-si asume laurii,
- o fac pentru ca fiul meu, Tudor Maria, sa stie ce si cum. Ii sunt dator !

Cu tot respectul
Stelian Maria

Noaptea lui Ion

In Piata Universitatii primul cort pus acolo, cortul meu, nu mai exista.
Dedicam tot timpul meu liber ramasitei de manifestatii care mai exista, incercand sa fiu alaturi de cei care mai credeau ca Romania se va trezi.
In "noaptea lui Ion" eram printre grevistii foamei macar pentru a-i imbarbata cu prezenta mea. Cei ramasi in Piata ma asaltau cu intrebari carora nu le mai gaseam raspunsul, in ciuda faptului ca eram un tip pozitiv. Imi venea sa ma asez pe o bordura si sa ii chem pe toti ceilalti la o partida de plans universal si apoi sa plecam toti in ciuda celor scrise si cantate de mine : "noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa"...
Ma durea suferinta celor ramasi. Ei erau cei care isi pierdusera in timpul loviturii de stat din decembrie `89 prieteni, copii, parinti, bunici, etc. Nu puteam sa ma despart de ei desi imi reincepusem serviciul.
Spre dimineata am fost atacati de militieni si alte progenituri ale noii ere, de data asta Iliesciene.
Bastoanele se ridicasera asupra noastra, armele cu baioneta in varful tevii ne amenintau, cizmele romanilor au pornit un atac dur si de neiertat impotriva romanilor.
Am vazut cu ochii mei o baioneta care intrase in abdomenul unui om. Am mai apucat sa vad in acea imbulzeala cum un grevist al foamei a fost lovit cu patul armei si trantit la pamant.
Nu am mai reusit sa vad si restul pentru ca sosise si randul meu. Cateva bastoane fraternizasera cu mine si ma gadilau profund si cu dibacie. Am cazut si am incercat sa imi apar capul, fata. Apoi am cedat.
M-am trezit intre alti oameni, pe un beton rece intr-o curte imprejmuita de ziduri impunatoare cu sarma ghimpata in varf. Un coleg de suferinta ar fi soptit ceva cum ca ar fi fost Jilava.
Am realizat ca nu vedeam decat greu cu ochiul stang. Am incercat sa ma misc si mi-a venit sa urlu. Dureri ascutite se trezisera odata cu mine de parca le facusem eu ceva...
Un alt suflet batut mar a indraznit sa ceara apa si a primit pana la lesin bastoane.
Am realizat ca eram umflat ca un butoi si ca era mai bine sa tac decat sa cer ceva... asa eu si altii ca mine ne-am lasat nevoile sa isi urmeze cursul firesc, curs ce nu stia nici macar un rand din acel capitol imputit al istoriei Romaniei !
Mai tarziu, pierdusem notiunea timpului, am fost ridicat de 2 brute carora le doresc si azi sa le fie tarana usoara... si m-au carat dureros catre o incapere.
Acolo se afla o masa cu doua scaune, unul ocupat de un individ in civil. Pe masa era o hartie si un pix in dreptul scaunului liber. Desi pielea imi era buna de facut pantofi din ea, atat de tabacit eram, am realizat ca nu reusisera mai mult. Mintea nu mi-o castigasera !
Am fost asezat pe scaunul liber si individul acela din fata mea ( sper ca e oale si ulcele) mi-a spus politicos: "Ba baiatule... stiu ca nu esti chiar asa de vinovat... dar daca vrei sa ajungi acasa da ba si tu o declaratie cu ce ai facut in cacatul ala de piata" (sunt vorbele acelui individ). Am inceput sa scriu clasicul "subsemnatul...", constientizand ca aveam ceva rupt pe la mana dreapta.
"scrie ba... am fost in piata la initiativa taranistilor care mi-au oferit bani si droguri..." ! Am realizat ca imi semnam condamnarea si cu un efort prea supraomenesc pentru mine in acele clipe am rupt hartia.
Se pare ca nu socotisem cu brutele care ma incadrau si care m-au pus cu un pumn in figura la pamant. Stiu ca se apucasera sa imi retabaceasca piele si am constientizat ca nu ma durea asa de tare. Apoi am adormit. M-am trezit dupa un timp ud. cineva turnase apa pe mine.
La scurt timp am fost incarcati intr-o masina, cativa dintre noi.
Am fost dati jos in Piata Unirii in Bucuresti. Oare de ce ?

Voi reveni,
Stelian Maria

Retragerea

Dupa Duminica Orbului", zi intrata in istorie prin manipularea maselor si fraudarea grosolana a alegerilor, fraudare care oricum nu-si avea sensul, sperantele noastre s-au vazut calcate in picioare. Ele practic nu mai existau.
In Geologie ne-am adunat, cele patru organizatii (G.i.d., Liga Studentilor, Alianta Poporului, 22 Decembrie) si am cazut de acord cu voturi 3 pro si unul impotriva ca protestul nostru nu-si mai are sensul, ca lupta noastra este zadarnicita si ca retragerea din Piata Universitatii trebuia facuta imediat.
Am anuntat intentiile noastre de a ne retrage din Piata, cu lacrimi in ochi. Multimea era dezorientata, multi dintre manifestanti plangeau si ne intrebau daca nu mai este vreo sansa ca noi sa ramanem pe baricade.
Ca o intarire a hotararii noastre vantul pusese stapanire pe Piata Universitatii facand zdrente tot ceea ce noi afisasem cu atata migala, tot ce noi desenasem si scrisesem pe mari bucati de panza... mai lipseau ciulinii Baraganului pentru a intregi un tablou al durerii, al infrangerii noastre.
Ne-am hotarat sa ne retragem ca organizatii dar protestul nostru a continuat individual, sprijinind Alianta Poporului cxa singura organizatie ramasa in Piata in mod oficial.
Toate incercarile noastre de dialog cu Ion Iliescu si cu guvernantii autoinstalati ai Romaniei au fost in zadar. Iliescu ne-a numit, cu scoala Ceausista bine invatata, in fel si chip. Apelativul "GOLANI" si-a gasit rapid un renume intorcandu-se catre Ion Iliescu ca o sageata cu varful otravit !
Ne-am retras... cu toate astea eram in Piata fizic. Asa m-a gasit noaptea de 12-13 iunie 1990, noaptea numita de mine "noaptea lui Ion".

Voi reveni,

Stelian Maria

duminică, 12 decembrie 2010

menestrelii

Imi amintesc cu tot dragul de Vali Sterian, Vlad Galis, Calin jicarean, Alexandru Andries, Nicu Vlad, Cristi Paturca. Impreuna eram, fara sa constientizam atunci, nucleul celei mai mari manifestatii din istoria omenirii.
Ii regret pe Vali si Nicu. Ii asigur de toata stima mea pe ceilalti prieteni !
Dumnezeu sa fie cu voi pe unde va aflati !

Duminica orbului

DUMINICA ORBULUI a intrat in istoria Romaniei ca ziua in care romanii au avut prima sansa pentru a-si lua in maini propriul destin.
Inceputul lunii mai a anului intai, 1990, de dupa mascarada comunista din tara noastra, ne-a gasit pe baricade obositi, cu haine ponosite, degete ingalbenite de fumul tigarilor, destul de nemancati, tristi.
Cu tot avantul nostru, cu toata increderea in romani, cu toata speranta care inca nu murise, vedeam cum eforturile noastre se scurgeau in canalele Bucurestilor, canale unde FSN-istii dadeau de zor din lopeti si tarnacoape.
Eu mergeam printre manifestanti si incercam sa-i imbarbatez.
"Nu plecam acasa" devenise paiul inecatului, paiul nostru de care ne agatam doar 200.000 din cetatenii Bucurestiului.
Proiectiile noastre pe zidul facultatii de arhitectura nu reuseau decat sa intareasca in manifestantii prezenti ideea ca lupta noastra pasnica este o lupta dreapta si intemeiata, o lupta cum mai toate luptele ar trebui sa fie : FARA VIOLENTA !!!
Piata Universitatii era un fel de altar sfant pentru noi. De cate ori trec prin acel loc imi las lacrimile sa-si urmeze cursul firesc... nu cred ca exista prea multi romani care sa simta aceasta durere profunda pe care in final ochii o improsca prin lacrimile nevinovate care de cele mai multe ori se usuca pe obrajii infierbantati.
Imi faceam rondul si incercam sa pazesc Piata cat puteam... ma aflam in Balcon si cantam alaturi de 200.000 de piepturi satule si prea calcate in picioare pentru a mai rationaliza ca raul ne pastea prin imprejurimi.
DUMINICA ORBULUI...
In Piata era o liniste de mormant... ne-am facut datoria si am votat impotriva lui Ion Iliescu si a fostilor lingai Ceausisti.
Mergeam parca fara rost, in toate directiile. Roxana Iordache si Romulus Cristea erau si ei parca pierduti... stiam toti ca Romania voteaza in masa acel "a murit regele, traiasca regele" ! Imi era rau si imi amintesc ca in acea zi nu am mancat nimic... abia ma mai tineam pe picioare.
Ca o sfidare a propriei dureri, a propriei sale dezmembrari ca natiune, ca popor, ca om, romanul a votat in masa acel infectat FSN al lui Ion Iliescu.
Sa retinem ca Ion Iliescu a promis unei Romanii intregi ca nu va participa la alegeri, el si FSN, si ca asigura doar trecerea de la comunism la o noua era a Romaniei... rezultatul se stie... acest Iliescu minte si azi ca un barbar batran si bun de pus in locul lui Lenin dar intr-o racla de 2 m de plumb.
Piata Universitatii era trista. Toti eram tristi. Eu, Marian Munteanu, Cornel Feroiu, care a si parasit tara imediat, Doru Maries, Paul Stefan, Anda, Catalin, Elena, Radu, Ana, Nicu, Doina Cornea, Octavian Radulescu, Gheorghe Zamfir si alti prieteni eram tristi.
Romania era tinuta in conul de umbra al URSS si stradaniile noastre erau calcate in picioare de catre un popor dezinformat, mintit, fraudat, de catre FSN si Ion Iliescu si trupa lui de tradatori si de jefuitori ai Romaniei.
Strigatele noastre care invocau Europa se stinsesera si noi eram constienti de repercusiunile ce aveau sa vina.

Voi reveni,
Stelian Maria

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Prieteni nou aparuti

In maratonul poate al celei mai uriase manifestatii din istoria omenirii, Piata Universitatii-Bucuresti, aveam alaturi de mine pe Valeriu Sterian, pe Alexandru Andries, pe Nicu Vladimir, Paturca, un prieten vechi si drag mie in persoana lui Vlad Galis, Calin Jicarean. Nu, nu eram un cenaclu. Eram doar un grup de oameni care isi spuneau cantand parerile, care isi manifestau prin cantec protestul adresat unei clase de scursori politice, de lingai postcomunisti si de hoti care puneau mana sub ochii natiunii romane pe avutul fiecaruia dintre noi, pe bunurile noastre, pe libertatea noastra sa ne alegem viitorul.
Ma bucuram sa ii am alaturi pe acesti oameni, unii deja plecati dintre noi. Simteam ca Romania noastra poate si ca impreuna reusim... dar a venit "Duminica orbului" ...!

Voi reveni,

Stelian Maria

Bucuresti, Piata Universitatii, sfarsitul lunii aprilie 1990

In piata Universitatii parca se mutase inima Romaniei. Ne simteam de neinvins.
Soseau mesaje cum ca orasele tarii erau cu noi... cat de bine ne faceau aceste mesaje !
Regretatul George Serban, redactor al ziarului Timisoara, a venit intre noi.
De cealalta parte a baricadei, spre Piata Unirii, se adunasera intr-un grup imens multi tigani dintre cei care incercau sa ne vanda cate ceva, nemultumiti ca nu ii acceptam intre noi cu tot cu marfuri, dar si atatati de autoritati.
Se pare ca o manifestatie nu avea voie sa se intample dar sutele de tigani puteau sa vanda ilegal orice... ba, mai mult, sa fie folositi impotriva noastra !
S-a dat alarma si am fugit la pasajul Universitatii unde m-am alaturat lui Octavian Radulescu care incerca disperat sa-i opreasca pe tigani cu tot cu cutitele lor.
S-au creat doua tabere ostile, una pe post de atacator (tiganii) si alta pe post de atacat (noi). Intre tabere erau aproximativ 10 metri. M-am intors si mi-am rugat prietenii (manifestanti) sa se aseze. Apoi m-am intors catre tigani si am facut cativa pasi spre ei. Ma injurau specific lor, ma amenintau ca ne vor taia pe toti din Piata... i-am intrebat cum vor reusi ?! Le-am spus ca ei sunt cateva zeci, cel mult sute de persoane pe cand noi suntem zeci pana la sute de mii.
le-am spus ca ajunge sa ridic o mana si toata piata le va desfiinta tarabele si ca vor fi calcati in picioare in doar cateva minute.
O tiganca s-a intors catre ai ei si le-a strigat : "hai baa, ca are dreptate omu`... ne omoara astia pe toti la cati sunt ei... si asta (adica eu) e baiatu` care ne canta din balcon si va ia mama dracului daca va atingeti de el" !
Auzind asa ceva mi-am dat seama ca evitasem o lupta urata intre doua tabere de oameni care ar fi putut oricand sa traiasca impreuna fara ranchiuna.
Octavian Radulescu m-a luat in brate spunand ca am reusit sa evit o varsare de sange. Avea dreptate !
In cladirea posesoare a balconului-istorie, intalnirile dintre G.I.D., Alianta Poporului, 22-decembrie si Liga studentilor, incepeau sa fie tensionate si pe undeva tensiunea era alimentata dar inca nu reuseam sa inteleg sursa.
Din partea G.I.D. participam eu si Cornel Feroiu... pacat ca Marian Munteanu nu reusea sa gaseasca calea spre colaborare si ca incerca sa-si asume rolul de lider total. Numai pentru ca noi (GID) i-am atras atentia si l-am avertizat ca trebuie sa colaboram pana in ultimul detalui, am primit interzis ca G.I.D. sa mai intram in cladire. Eu si Feroiu ne-am ridicat si am plecat.
Mai pe seara Marian a trimis un coleg de-al sau sa ma cheme in balcon sa cant. Am refuzat motivand ca eu sunt un membru G.I.D. (grupul independent pentru democratie).
In acea seara nu am cantat. In Piata lipsea ceva si manifestantii ma rugau sa merg in balcon sa cant cu ei. Am invocat o durere de gat pentru ca nu am vrut sa se stie de rupturile aparute intre cele patru organizatii... nu inca !

Voi reveni,

Stelian Maria