miercuri, 29 iunie 2011

Marea tiganiada... un alt fel de cruciada !

In Romania e mai multa liniste acum decat era cu 20 de ani in urma.
Sunt tot mai putini hotii, sutii, traficantii de tot soiul, etc. Acestea nu au fost inchisi ci au luat drumul mare al pribegiei catre tarile europene, "ca acolo e bani buni" (a spus un tigan), tari care nu cu multi ani in urma criticau dur Romania acuzandu-ne de rasism, nerespectarea drepturilor omului, etc.
Pe undeva istoria se rasuceste atragand, firesc, chiar si pe cei mai "nas in vant" (englezii), pe "napoleoni", "neamul lui Garibaldi", etc., dar si triburile de vikingi reci in vartejul provocat de miile de ani de controverse, de ultimul veac de vanzari-cumparari ale unor state mai mici, ca si Romania.
Anglia a vandut europa estica Rusilor. Aici a inceput marea cruciada tiganeasca... adica luptand sa supravietuiasca prin orice mijloace tiganii au ramas asa...
Incet ei si-au construit cruciada proprie. Mai intai spre buzunarele romanilor si in urma spre tarile care criticau Romania tocmai ca tiganii sa fie asezati in Romania si a nu emigra... stiu vesticii ce stiu !
In Paris am vazut tigani incercand sa fure portofele... in Londra canta unul de mama focului fals... in Copenhaga tigancile atacau trecatorii si-i deposedau pe acestia de tot ce putea fi de valoare... In micul meu orasel, in Suedia, am vazut cum un trib intreg de tigani furau, la un festival.
Ieri si azi televiziunile suedeze si radioul au difuzat stiri despre "hotii si cersetorii romani din orasele mari" !!! ROMANI !!!
Suedezii care ma cunosc s-au grabit sa-mi spuna despre intamplare... cum ca politia a avertizat populatia ca hoti romani le intra in case sa-i fure... mi-e greu sa le explic. Mi-e rusine.
Din imaginile vazute de mine la televizor nu pot distinge un roman ci pot distinge mai multi tigani in cauza.

Europa incepe sa fie cucerita de tigani.

Stelian Maria

luni, 27 iunie 2011

Un adevar care si pe mine ma depaseste dar pe care il aprob

Autor de filme documentare şi artistice, membru al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România şi coautor al Raportului Final al acestei comisii, Ilieşiu a adresat o scrisoare deschisă preşedintelui României, citată de site-uri precum http://vosganian.ro/ şi http://www.dcnews.ro/.

"Domnului Traian Băsescu – Preşedintele României
Demisia!
Excelenţă, excelaţi în minciună, nedreptate, neruşine, incultură, derizoriu, prefăcătorie, mahalagism, vulgaritate, ipocrizie, fariseism, prefăcătorie, duplicitate, viclenie.
Ca să nu se creadă că ceea ce vă scriu ar fi «sarcină de partid», tocmai mi-am dat demisia din PNţCD şi din funcţia de vicepreşedinte.
Singura modalitate de a iubi astăzi România este de a spune adevărul despre dvs.: aţi preschimbat Dreptatea şi Adevărul în Nedreptate şi Minciună, aţi batjocorit demnitatea, aţi strangulat speranţa, aţi violat România.
Unica urmare ar fi demisia de onoare! Dar nu cred că mai aveţi onoare.
Paharul s-a umplut o dată cu detestabilele afirmaţii ale dvs. despre M.S. Regele Mihai, despre mareşalul Antonescu şi despre eliberarea Basarabiei de armata română, în 1941, eliberare pe care o numiţi "invadare" batjocorind astfel unitatea şi integritatea naţională pe care aţi jurat solemn să le apăraţi.
Incultura dvs. este năucitoare, şi, în consecinţă, incompatibilă cu funcţia pe care o deţineţi prin fraudă morală.
Vă mândriţi că v-aţi da viaţa pentru România, vă lăudaţi că asemenea mareşalului Antonescu, aţi fi avut curajul să atacaţi înfricoşătoarea Uniune Sovietică, dar totuşi vă e frică să condamnaţi pactul Stalin-Hitler (Molotov-Ribbentrop) şi consecinţele sale, ca ilegitime şi criminale - aşa cum v-am cerut insistent.

Vă lăudaţi că sunteţi patriot, îngenuncheaţi cu prefăcută evalvie în faţa tricolorului, dar refuzaţi să solicitaţi - aşa cum v-am cerut - Ungariei şi reprezentanţilor minorităţii maghiare, să dezavueze şi să regrete zecile de masacre antiromâneşti şi antievreieşti comise în Transilvania, în 1941-1944, de regimul horthyst cu implicarea unei părţi a populaţiei maghiare locale, şi, de asemenea, să recunoască legitimitatea tratatelor de pace semnate de Ungaria la Trianon în 1920 şi la Paris în 1947, contestate de organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale din România sau din Ungaria, de lideri precum Laszlo Tokes, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania, vicepreşedintele Parlamentului European.
Nu aţi făcut nimic bun, cu excepţia condamnării comunismului. Dar nu aţi fi făcut-o dacă timp de un an nu v-aş fi încolţit cu apeluri argumentate şi documentate, astfel încât să nu aveţi încotro şi să răspundeţi favorabil. În 2005 aţi spus că nu puteţi condamna comunismul întrucât "nu există dovezi şi raport de condamnare". Ca urmare, v-am prezentat dovezi: am redactat de unul singur - pe baza datelor incontestabile preluate de la cel mai respectat Memorialul din Europa, respectiv cel de la Sighet - un raport neoficial publicat integral în presa centrală în octombrie 2005, cele 21 de capete de acuzare formulate de mine regăsindu-se ulterior în raportul oficial.
Din păcate, nici până azi nu aţi binevoit să citiţi raportul pe care vi l-aţi asumat în 2006. Aţi condamnat neavând habar ce condamnaţi. Ca dovadă, iată un fragment din discursul rostit de dvs, în 18 Decembrie 2006, fără să vă daţi seama de fapt ce citiţi: "Principalele acţiuni criminale menţionate în Raport şi pe care ţin să le amintesc aici, ca argument pentru această prea-mult amânată condamnare sunt următoarele: (...) Distrugerea partidelor politice şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin abdicarea forţată a Regelui Mihai. (...)"
Aţi proiectat în derizoriu condamnarea comunismului şi aţi emasculat-o, prin refuzul dvs. de a solicita Parlamentului şi Guvernului - aşa cum v-am cerut - să adopte măsurile şi legile decomunizării propuse în raportul asumat şi evocate în discursul dvs.
Aţi demostrat că nu doriţi Dreptate şi Adevăr prin justiţie faţă de crimele comunismului, genocidul din decembrie 1989 şi fratricidul din iunie 1990. În septembrie 2009 ne-aţi implicat la Cotroceni într-un show electoral. Aţi certat-o pe doamna procuror general Kovesi pentru că încă nu se aflase adevărul. Ca pedeapsă, după o lună, aţi renumit-o pentru încă un mandat. În prezent, dosarele sunt îngropate şi mai adânc.
V-aţi angajat că veţi cere preşedintei Camerei deputaţilor să supună din nou la vot Legea lustraţiei astfel încât să nu mai fie declarată neconstituţională, dar nu aţi făcut-o.
Aţi promis asanarea morală a societăţii româneşti, dar aţi refuzat să cereţi SRI şi SIE să predea către CNSAS cele 97.000 de dosare considerate abuziv «de siguranţă naţională».
Aţi decredibilizat în mod ridicol reforma, modernizarea şi reorganizarea României.
V-aţi umilit primul-ministru şi alţi colaboratori făcând din ei marionete perfecte ale unui păpuşar capricios.

Pretindeţi că luptaţi împotriva corupţiei şi hoţiei, dar nu solicitaţi procurorilor să trimită în judecată vinovaţii pentru neantizarea flotei române, ca şi cum - fiind chiar comandant de navă - nu v-ar păsa deloc de această flotă, ca şi cum nu aţi şti nimic despre fraudă cu toate că atunci eraţi ministrul Transporturilor.
Aţi decăzut atât de mult încât aproape oricine ar putea fi un preşedinte mai puţin dezastruos.
Orice intelectual adevărat se descalifică dacă nu îşi exprimă dezgustul faţă de acţiunile şi afirmaţiile scandaloase ale dvs.
Probabil că replica la această scrisoare va fi să le ordonaţi procurorilor «independenţi» să mă «rezolve», iar celor de la serviciile secrete să mă «anihileze», pentru a nu genera «instabilitate politică».
Toţi intelectualii adevăraţi gândesc ca mine. Îi rog pe aceştia, pe semnatarii apelului meu pentru condamnarea comunismului (printre care, în ordine alfabetică: Radu F. Alexandru, Liviu Antonesei, Teodor Baconsky, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Ion Caramitru, Nicolae Caranfil, Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Manuela Cernat, Doina Cornea, Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mircea Diaconu, Sorin Dumitrescu, Smaranda Enache, Radu Filipescu, Stere Gulea, Cristian Hadji-Culea, Bogdan Iuliu Hossu, Lucia Hossu Longin, Doina Jela, Marco M. Katz, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Norman Manea, Nicolae Manolescu, Liviu Mihaiu, Mircea Mihăieş, Dan C. Mihăilescu, Ioan T. Morar, Maia Morgenstern, Carmen Muşat, Gheorghe Muşat, Bujor Nedelcovici, Virgil Nemoianu, Cornel Nistorescu, Andrei Oişteanu, Stejărel Olaru, Marius Oprea, Ion Mihai Pacepa, Horia-Roman Patapievici, Dan Perjovschi, Marta Petreu, Lucian Pintilie, Cristian Pîrvulescu, Andrei Pleşu, Nicolae Prelipceanu, Cristi Puiu, Dan Puric, Vasile Puşcaş, Tania Radu, Nestor Rateş, Mircea Răceanu, Constantin Răuţă, Victor Rebengiuc, Romulus Rusan, Oana Serafim, Monica Spiridon, Valeriu Stoica, Liviu Ioan Stoiciu, Şerban Sturdza, Dorel Şandor, Eugen Şerbănescu, Ovidiu Şimonca, Mihai Şora, Dorin Ştefan, Alex Ştefănescu, Stelian Tănase, Alin Teodorescu, Vladimir Tismăneanu, Adrian Titieni, Gábor Tompa, Florin Tudose, Cristian Ţopescu, Tudorel Urian, Varujan Vosganian, Alexandru Zub), să vă solicite demisia de onoare.

Dixi et salvavi animam meam.
27 iunie 2011
Cu încrederea că am spus ceea ce trebuia spus,
Sorin Ilieşiu - autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului"

Sursa Romania Libera

duminică, 26 iunie 2011

Despre mizeriile comunismului

Acest articol merita un loc de frunte pe blogul meu. Faptasii inca circula liber si sunt deputati, bogatasi, etc. Nu se poate vorbi despre unitate nationala atat cat nu se face dreptate, cat fosile si ucigasi ca Iliescu si altii ca el traiesc in lux fara a fi trasi la raspundere.

"Ne-au dat jos, am început să vorbim între noi, iar la un moment dat îl auzim pe un localnic spunând: «Băi Ioane, tu auzi, ăștia sunt români. Ce fel de coreeni sunt, că vorbesc românește?»."
Petre Mariuțan,
Deportat

Cum au fugit basarabenii de frica ruşilor, ca sa fie deportaţi în Bărăgan
Pe 18 iunie 1951, un tren format din mai multe bou-vagoane se oprea ...

În 1951, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţii de securitate au înconjurat mai multe sate din Banat. Peste 5.000 de familii au fost împroprietărite cu 2.000-2.500 metri pătraţi în plină Câmpie a Bărăganului, formându-se astfel 18 noi sate.

În dimineaţa zilei de 16 iunie 1951, pe la patru, au năvălit în mai multe case ţărăneşti din Banat ofiţeri, subofiţeri şi soldaţii de securitate cu armele gata de tragere. Li s-a spus oamenilor să îşi ia strictul necesar şi să nu creadă că se vor mai întoarce vreodată la casele lor.

„Tata avea trei cai, a luat numai doi, avea două vaci, i-a dat voie să ia numai una, restul a rămas acolo...", spune Ilie Frunză, care avea 20 de ani în acea zi.

„Noi ştiam că urma să plecăm. Aveam bagajul deja făcut. Cu o seară înainte, am fost la gară, am văzut garnitura de tren la peron, cu vagoanele spălate. Văzusem aceeaşi scenă în 1940. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în Banat. Ştiam că nu erau venite să încarce ceva... Ce să încarce într-o gară mică precum cea din comuna Şandra?", explică Petre Mariuţan (88 de ani).

Oamenii au fost îmbarcaţi în vagoane şi transportaţi către inima Bărăganului şi lăsaţi în mijlocul câmpului. Acolo avea să se nască - câteva luni mai târziu - satul Fundata, cu străzile A, B, C... până la H, pline de colibe şi bordeie.

„Ne-a fost frică de un singur lucru: să nu ne ducă dincolo. Când am văzut că la Urziceni trenul a cotit spre Bărăgan, toţi am răsuflat uşuraţi", a mai adăugat acesta.

Soarta lor fusese hotărâtă cu un an înainte, când s-a dat un decret şi, în secret, comuniştii au început alcătuirea listelor. Acestea îi cuprindeau pe chiaburi, pe prezumtivii oponenţi la colectivizare, pe simpatizanţii lui Tito, pe membrii partidelor istorice, pe cei care aveau rude plecate în străinătate, pe basarabenii şi bucovinenii stabiliţi în Banat.

Îi aştepta Bărăganul, cu câmpuri de bumbac, rapiţă, grâu sau iarbă de Sudan. „Când am ajuns aici bătea un vânt... Era după- amiaza pe la patru aşa... parcă văd şi acum: furtună, vânt şi praf... Am dat jos tot din vagon şi am aşteptat", îşi aminteşte Sanda Mariuţan, soţia lui Ion.

Oamenii din Perieţi fuseseră deja mobilizaţi, cu mai mult timp înainte, însă li se spusese că vor merge la gară să aştepte nişte coreeni.

„Ne-au dat jos, am început să vorbim între noi, iar la un moment dat îl auzim pe un localnic spunând: «Băi, Ioane, tu auzi, ăştia sunt români. Ce fel de coreeni sunt, că vorbesc româneşte?». «Ce coreeni, măi?» - am întrebat eu. «Nouă ne-au spus că vin coreeni»", îşi aminteşte Petre Mariuţan.

Toţi au purtat stigmatul D.O. (domiciliu obligatoriu): nu aveau voie să părăsească satul unde locuiau şi să se deplaseze peste o rază de 15 kilometri în jur. Localnicii din Bărăgan fuseseră averizaţi să nu vorbească cu deportaţii deoarece erau „criminali şi bandiţi".

Casele în care paiele creşteau din pereţi

În prima noapte, oamenii au dormit pe haine, sub cerul liber sau sub căruţe. „Când am ajuns dimineaţa în gară în Bărăgan, ne-au dat cu DTT, ca să nu avem păduchi şi purici. Apoi ne-au urcat în căruţe şi ne-au dus pe câmp. Comuna era deja măsurată şi împărţită în parcele unde trebuia să ne facem noi case. Un securist i-a spus tatei: «Fă-ţi casă, fir-ai să fii de bandit»", îşi aminteşte Frunză.

La început, oamenii şi-au încropit colibe şi au săpat bordeie care se umpleau cu apă când ploua. „A dat o ploaie mare atunci şi toată apa a intrat în bordei. Totul a fost inundat şi a trebuit să dormim afară, în ploaie, cu pătura în cap. Nevasta mea, era domnişoară atunci, a căzut într‑o groapă de chirpici şi era să se înece", spune Frunză.

Mai târziu au ridicat case de pământ bătut, acoperite cu paie ori cu stuf. „În decembrie, când a venit iarna, casa nu era uscată bine, nu văruită, nu nimic. Grâul şi paiele ieşeau din pereţi", spune Sanda Mariuţan. Aşa au fost înfiinţate 18 sate.

Viaţa era grea în Bărăgan. Deportaţii primeau doar o găleată de apă pe zi de familie şi câte 250 de grame de pâine de persoană. „Nouă, fiind mai mulţi, nu ne ajungea niciodată o găleată de apă şi mai trimiteam un frate isteţ să stea la coadă să mai ia o găleată. Când se putea... Am dus-o greu până la Dumnezeu din cauza lui Ceauşescu, a lui Ana Pauker şi a lui Stalin", îşi aminteşte nea Frunză.

Tinerii deportaţi nu aveau voie să meargă la liceu, dar în schimb erau obligaţi să facă trei zile pe săptămână „muncă voluntară" pentru a construi şcoală, dispensar, magazin în sat. Cu toate greutăţile, deportaţii le-au dat un exemplu românilor din zonă. „Cei din comuna Perieţi erau înapoiaţi rău... Te duceai în curte la ei şi îi năpădeau bălăriile şi pe prispă", spune Frunză.

Munca în Bărăgan: la fermă, pe câmp şi în grădină

Soţia lui Frunză îşi aminteşte că nici nu se apucaseră bine de făcut casele că oamenii au trebuit să intre în câmpul muncii. Femeia a lucrat la început la ceapă şi arpagic, apoi la orez, apoi la grădină: recolta roşii, castraveţii, de toate, apoi a urmat bumbacul. La orez trebuiau să intre cu picioarele în apă, iar pericolul cel mai mare - chiar şi înaintea apei reci care-ţi putea afecta sănătatea - erau lipitorile. „Îţi era frică să te bagi în apă, când le vedeai că vin...", spune doamna Frunză. Face o scurtă pauză, după care admite cu amărăciune că trebuia „să se bage". „Te băgai că trebuia să te bagi. Trebuia să te bagi să lucrezi, că altfel nu aveai din ce trăi".

Apoi a urmat bumbacul. Pentru a putea cultiva bumbac, oamenii trebuiau să facă contract, primeau câte unul-două hectare de pământ, săpau pământul, semănau, răreau şi recoltau. „La culegere, ni se dădeau nişte şorţuri mari, nişte şorţuri cu un buzunar lung în care intrau 50 de kilograme. Şi erai nevoit să îl cari după tine până strângeai şorţul ăla plin", rememorează doamna Frunză. Spune că nu era deloc uşor şi că sacul era la început „cărat", iar când se umplea „îl târau" pentru a-l goli. „Şi făceam sute de kilograme de bumbac. Ne sileam care mai de care să facem mai mult."

Ilie Frunză a lucrat la o fermă din apropiere, asta pentru că nu aveau voie să iasă din comună. „Într-o dimineaţă am întârziat şi au venit jandarmii la mine acasă. Băi, frăţioare, când mi‑au dat patru bice pe spate... a trebuit să mă duc imediat. Ne dădeau 2 lei pe zi. Masa costa un leu şi un leu ne mai rămânea", spune acesta.

După ridicarea domiciliului obligatoriu, familia Frunză s-a mutat la Slobozia, în oraş. Spune acum, cu mândrie, că în cei 38 de ani de muncă „nici o zi şi nici de ziua mea nu am avut concediu de odihnă şi nici medical nu am avut".

„Mâncam grâu prăjit": Micile bucurii ale deportaţilor: praful, trenul şi balul
Deportarea prin ochii copiilor a fost foarte diferită de suferinţele şi umilinţele pe care le-au îndurat părinţii. Nicolae Cuciuc (foto) avea doar 6 ani când familia lui a fost deportată în Bărăgan, în satul Dâlga. Îşi aminteşte că până să înceapă şcoala se juca prin praf cu toţi copiii şi încerca să-şi ajute părinţii în gospodărie: fie păştea animalele pe câmp, fie tăia cocenii toamna, fie călca pământul ca să facă chirpici. A lucrat cu ziua o perioadă la CFR, unde trebuia să smulgă iarba dintre şinele de tren şi primea 5 lei pe zi. „Noi, copiii, plecam cu vacile la câmp şi acolo dădeam foc la paie şi mâncam grâu prăjit. Ni se făcea sete, ploua săptămânal, beam apă din băltoacă", povesteşte Cuciuc din copilăria sa.

Pentru tineret, distracţia principală era trenul de la ora 14.00 dinspre Slobozia spre Bucureşti. „Acolo ne întâlneam cu toţii, vorbeam, povesteam, râdeam. Trecea trenul şi plecam şi noi. Ne plimbam puţin şi aşteptam seara să cânte Nichi şi Andras. Asta era distracţia, în rest zi de zi muncă la fermă", spune Sanda Mariuţan.

Abia după câţiva ani au început să se organizeze baluri la căminul cultural din sat. „Simţeau nevoia oamenii să se mai recreeze. Veneau băieţi, fete, cântau, dansau şi a doua zi la lucru. Fiecare fată mergea cu mama la bal. Aşa era atunci...", îşi aminteşte Sanda Mariuţan.

Sursa Romania Libera

vineri, 24 iunie 2011

petrecere suedeza

Acum o saptamana am fost cu cortul sa sarbatorim faptul ca doi dintre prietenii nostri se vor casatori.

Am participat peste 30 de prieteni, dintre care numai eu si inca doi romani am reprezentat Romania. Restul erau suedezi.

La ora 12, sambata, ne-am adunat intr-un loc superb, mi-am pus cortul si impreuna cu inca 20 de prieteni i-am asteptat pe cei doi sarbatoriti care nu aveau habar de ce li se intampla in acea seara.
Toti am complotat ca sa-i tinem acasa si sa-i aducem legati la ochi la locul distractiei.

Au sosit si legati la ochi au trebuit sa treaca printr-un cerc format de noi si sa ne pipaie si sa ne recunoasca... sau nu ;)

Apoi a inceput distractia... supa cu alte minunatii langa, mistret intreg la rotisor, alte minunatii... bautura cat sa petrecem inca o saptamana.
Au fost organizate jocuri. Toata lumea a participat.
O formatie din trei trubaduri a cantat cu chitari, fluier, flaut, voci, o muzica ce mai degraba te facea sa te simti in rai decat sa-ti mai recunosti slabiciunea muritorului de rand ! Superb !

S-a cantat, dansat, baut, mancat, ras, dar nimeni nu s-a certat cu nimeni.
In Romania sigur iesea cel putin un scandal, o bataie, la peste 30 de oameni prezenti.

Am adormit placut in cortul meu pe la orele 5 ale diminetii si numai o ploaie grozava m-a mai trezit 2 ore mai tarziu.
Dupa un ,mic dejun la iarba verde, cu un peisaj superb, am fost luat de prieteni si adus acasa obosit dar placut impresionat, pentru a nu stiu cata oara, de prietenii mei suedezi.

Stelian Maria

luni, 13 iunie 2011

Iata-i pe prosti



Acesti indivizi probabil ca sunt fericiti in ziua de azi dupa ce Iliescu i-a starnit impotriva romanilor si dupa ce in loc de salam au primit suturi in fund de la locurile lor de munca.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Bancul secolului

Un nazist alerga un polonez. Il prinde ii pune arma la tampla si il ameninta ca-l impusca.
La un moment dat se deschide cerul si se aude vocea lui Dumnezeu.
-Nu-l omori pe acest om, el va deveni Papa.
La care nazistul:
- Si eu?
- Si tu !

miercuri, 8 iunie 2011

"Bagati un bat in Romania... poate porneste" !

Suntem cu 50 de ani în urmă. Nu e nici o exagerare, aşa stau lucrurile.


Ţara în care locuim are, înainte de orice, un specific aparte: ineficienţa. Ea este generată de un procent infim de conducători care pricep care sunt nevoile imediate, pe termen scurt şi mediu. Este un blestem solid şi consistent al României că în ultimii şapte ani să cheltuie peste 200 de miliarde de euro şi să nu construiască un spital nou. Ori un kilometru de auto­stradă. Nu putem sub nici o formă emite pretenţii pentru dezvoltarea acestei ţări, mai ales din punct de vedere industrial, câtă vreme şoselele sunt la nivelul anilor '60. Adică în urmă cu jumătate de secol. Circulă şi o poantă, destul de reuşită, în legătură cu înapoierea ţării noastre. La mult invocatele şi hazliile date diverse în legătură cu sfârşitul lumii, oferta românească e cea mai tentantă. Dacă nu vrei să mori când vine amintitul sfârşit, vino în România. Suntem cu 50 de ani în urmă. Nu e nici o exagerare, aşa stau lucrurile. Sunt câteva mici şi foarte răzleţe insule de bunăstare, pe ici pe colo, în zonele urbane sau prin aglo­merări imobiliare spontane gen Pi­pera City. În rest, e praf şi multă pulbere.

Zilele trecute am văzut cu toţii cele mai sugestive imagini pentru cât de eficientă e actuala guvernare. Animată probabil de unele bune intenţii, ministrul Transporturilor, Anca Boagiu, a fost implicată într-un moment extrem de penibil. Adevărul crud al infrastructurii româneşti poate fi bine definit doar prin ceea ce s-a întâmplat şi imaginile demne de Benny Hill. Plecaţi într-un voiaj de plăcere spre zona montană, mai marele transporturilor şi o echipă de jurnalişti au rămas în pană, pe drum. Fiind vorba despre unul din trenurile nemţeşti, ne aşteptăm ca garnitura să nu se strice. Ei bine, totuşi s-a întâmplat. Apoi reparaţia, dată fiind originea fa­bricantului, ar fi trebuit să aibă loc printr-o apăsare de buton ori prin meş­terirea simplă cu o trusă de scule. Aici intervine însă farmecul discret al balcanismului românesc. Pentru că, nu-i aşa, codrul e frate cu ro­mânul, s-a apelat la o metodă ve­che, stră­mo­şească. În măruntaiele garniturii nem­ţeşti achiziţionată în mandatul lui Miron Mitrea a fost înfiptă o creangă de tei. Infernală maşinărie germană, sensibilă cum o ştim, a reacţionat imediat la avansul miori­tic. Teiul, adus personal de condu­cătorul deplasării şi implicarea mecanicului, culcat pe şine spre o convingere suplimentară, a generat repornirea, în aplauzele partici­panţilor la trafic.

Rar mi-a fost dat să văd ceva mai penibil. Şeful transporturilor invita presa ca să vadă cât de bine merge do­meniul pe care îl conduce. Mă­gă­oaia rămâne în pană. În locul unei re­paraţii decente, cu scule şi apa­ratură specifică, treaba se rezolvă ape­lând la ce-ţi oferă natura pe margi­nea drumului. Evenimentul acesta, ce poate părea un incident monden, ex­primă de fapt foarte plastic unde suntem noi, ca ţară. Conduşi de nişte ageamii în domeniile pe care au ajuns co­coţaţi din şutul partidului. Cu tot ceea ce ne înconjoară la cea mai de jos limită a calităţii. Biciuiţi pentru taxe, impozite, biruri, micşorări de salarii şi pensii, concedieri şi alte sacri­ficii. Ce ni se oferă în schimb? Puţin, ex­trem de puţin. Infim de-a drep­tul. Beneficiile sunt toate, acolo, în ţara lor, care plesneşte de prospe­ritate. În România noastră, tânjim de-atâta amar de vreme pentru aceleaşi lucruri mici şi nerealizate. Un tren curat, un spital bun, o şosea mai de Doamne ajută. Ei cu ei, noi cu noi.

Sursa: Radu Tudor, Jurnalul National