luni, 2 august 2010

22 aprilie 1990, Piata Universitatii

Ceea ce scriu aici este adevarul gol-golut vazut si trait de mine si incerc sa redau totul fara inflorituri. Poate am uitat cate ceva dar ceea ce povestesc aici este doar realitatea si sper ca ea ajuta la o mai buna intelegere a evenimentelor vremii.

In timpul manifestatiilor noastre am cunoscut la sediul GID un om cu un suflet de aur, un fost detinut politic, Octavian Radulescu.

22 aprilie 1990.
Dupa mitingurile partidelor firav (re)infiintate, din P-ta Victoriei, ne retrageam spre casele noastre. Era seara si deja intuneric. In locurile cunoscute din centrul Bucurestilor ramasesera palcuri de oameni care discutau despre intamplari.
Eu ajunsesem acasa si ma pregateam de somn cand am fost sunat de Octavian Radulescu si de alti prieteni. Mi-au spus ca grupurile de oameni au fost incercuite de scutieri si ca acestia ii amenintau. Am dat la randul meu alarma sunand mai departe si am fugit afara si cu un taxi am ajuns la mivul grup care se formase compact in Piata universitatii.
Scutierii nu mai erau dar oamenii erau speriati si tristi.
Octavian Radulescu, acest om care merita toata atentia romanilor, mi-a explicat cum s-au petrecut intamplarile. Simteam ca iau foc... nu era posibil ca Iliescu sa trimita pana si scutierii impotriva unor oameni care nu mai manifestai ci care se adunasera sa vorbeasca asa cum mai toti romanii o faceau dupa 1989.
Ne-am hotarat, dupa un dialog cu putinii oameni aflati acolo, sa nu plecam si sa ocupam Piata Universitatii.
Eu si cu Octavian Radulescu am plecat in Dacia acestuia sa cerem ajutorul studentilor din caminele studentesti Tei.
Am fost primiti de catre acestia cu strigate dupa cum urmeaza:
- ce p... mati vrei ba p...a ?
- ba, bagati-ai p...a in ma-ta... !
- sa-mi sugi p...a !
- baaa, vin la voi si va bag portavocea in cur si va dau si m...e !

Nu insist cu primirea facuta de acei tineri. Am plecat tristi si intelegand pe ce maini a cazut viitorul Romaniei.

In Regie am avut mai multa sansa si cativa studenti au si plecat la drum spre Piata Universitatii.
Ne-am intors in piata. Se mai adunasera oameni si speranta crestea. Eu si Radulescu mergeam pe la fiecare si vorbeam cu ei imbarbatandu-i si indemnandu-i sa nu paraseasca Piata. Credeam in ce faceam. Discutiile erau in toi si strigatele impingeau catre cer lozinci ca singurele arme de care dispuneam.
Am ramas toata noaptea in Piata.

23 aprilie 1990

Nu simteam somnul, oboseala. Ni s-au alaturat si alti oameni. Cei mai multi erau oameni care pierdusera pe cineva drag in decembrie 1989. Plangeau si ne rugau sa nu renuntam in amintirea celor dragi.
Octavian Radulescu m-a intrebat daca mai rezist si daca vreau sa continui. Da, vroiam sa continui pentru ca lacrimile din ochii parintilor care si-au pierdut copiii nu se uita niciodata si nu aveam voie sa-i tradez !
Pe trotuare au inceput sa apara indivizi care ne strigau:
- la munca baaaa...
- huoooo...
- fira-ti ai dracului... si altele.
Aceasta zi a adunat mai multi manifestanti. Noi mergeam de la om la om si discutam cu ei si ii rugam sa nu paraseasca Piata... "pana cand sa stam" ? ...m-a intrebat un batranel... "pana la capat domnule"... "stau taica, cum sa nu stau cand tatal meu a fost ucis de comunisti in 1948, sub ochii mei" !
A urmat seara de 23 aprilie... noi eram pe loc. O parte dintre manifestanti se retrasese spre casa promitand ca se vor intoarce.
Grupul Independent pentru Democratie a inceput sa-si faca cunoscuta prezenta.
Cornel Feroiu, Claudiu, Alexandru si alti membri ai GID au venit langa noi si au ramas. Ma simteam mandru sa fac parte din acest grup, GID !

24 aprilie orele 4.00-5.00 dimineata.

Noi inca nu dormeam. Eram putini in Piata si speram sa se faca dimineata ca numarul nostru sa se ingroase.
Atunci s-a intamplat inevitabilul... Iliescu si-a trimis calaii la atac... Militieni si militari bateau la noi cu o inversunare crescanda, cu ochi de criminali si suflete de piatra rece.
Am fugit pe unde am apucat fiecare si ne-am ales multi cu dungi groase de trei degete, vinete si umflate, pe corp. Din fericire nu au fost morti.
Militia a ocupat piata. Noi ne-am regrupat si ne-am marit la numar si am reusit sa ii facem sa se retraga.
Iata cum Ion Iliescu stia sa aduca in Romania "o democratie de tip suedez", asa cum a promis. De fapt instaura democratia de tip sovietic !!!
Piepturile noastre strigau pana la epuizare lozinci, asa a aparut lozinca ce avea sa devina slagarul Pietei si avea sa ramana in Istoria Romanilor,
"Noi de-aicea nu plecam,
nu plecam acasa
pana nu vom castiga
Libertatea noastra"

Voi reveni,
Stelian Maria

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu