Dupa ce s-au retras calaii ne-am bucurat enorm... era un fel de victorie pentru noi ! O victorie obtinuta cu mainile goale dar strans uniti toti oamenii din Piata.
Am vazut-o undeva pe Roxana Iordache da la Romania Libera si m-am bucurat ca presa era de fata. Romulus Cristea era si el cu noi.
Piata aproape ca se umpluse. Vestea ca am fost batuti se intinsese repede in Bucuresti, in Romania.
Am profitat de aceste clipe favorabile si am fugitt pana la sediul GID unde, la o masina veche de scris, am scris pe loc textul cantecului Nu plecam acasa.
M-am intors in piata si la scurt timp am aflat vestea cea mare... balconul universitatii a fost deschis si Liga Studentilor ni s-a alaturat.
Il respect pe Marian Munteanu pentru hotararea aceasta, pentru contributia sa si pentru suferintele prin care a trecut... am citit insa undeva despre Marian Munteanu ca isi asuma rolul de "initiator al manifestatiei din Piata Universitati"... E UN FALS ! Marian Munteanu a aparut in Piata la doua zile dupa ce eu, Stelian Maria, si Octavian Radulescu depuneam eforturi sa aducem in strada populatia Bucurestiului tocmai pentru a manifesta in fata unei tendinte de dictatura postceausista !
Marian Munteanu nu ramanea alaturi de noi zi si noapte... si nu numai Marian.
Daca pentru startul Pietii Universitatii se da un premiu atunci acel premiu se imparte intre Stelian Maria si Octavian Radulescu, iar noi ar trebui sa-l impartim cu cateva zeci de manifestanti din seara de 22 aprilie 1990 !
Incerc doar sa sa spun pe nume lucrurilor dupa o tacere a mea de 20 de ani ! Tacere care a facilitat recoltele de "lauri" pe nedrept cum si cu acordarile de "erou al revolutiei" de catre Ion Iliescu, titluri la care s-au abonat multi lasi si ipocriti carora le sta bine zicala "dupa razboi multi viteji se scoala" ! Nu cunosc nici-un manifestant care a fost alaturi de mine si care a primit "titlul lui Ion" ! Nici eu !
Am intrat in cladirea proprietara a balconului unde s-a scris istorie si in seara de 24 aprilie 1990 am cantat acest cantec:
"Noi dorim o pace simbol sa ne fie,
Lacrima izbanzii-i Libertatea noastra,
Vrem cu mic cu mare intreaga Romanie
Sa rasara mandra ca o floare-n glastra,
Suntem luptatorii veacului ce vine,
Suntem diligenta veacurilor multe,
Caii nostri alearga spre un tarm de bine
Cu potcoave albe dincolo de munte,
Dorul ne e frate si adanc ne scurma,
Visul Libertatii ne e sfant meleag,
Fara violenta, nu suntem o turma,
Libertatea insasi e al nostru steag.
Refren:
Noi de-aicea nu plecam
Nu plecam acasa
Pana nu vom castiga
Libertatea noastra !
Stelian Maria, 24 apr 1990
Il cantam stangaci si cu lacrimi in ochi. Toata Piata canta cu mine acest refren ramas in istorie, refren care pana si de mineri a fost cantat... ! Se canta si astazi.
Am coborat in Piata si am constatat ca oamenii imi faceau loc sa trec... culoar. Imi intindeau mainile si auzeam cuvinte pe care nu le mai intelegeam. Eram obosit.
In seara aceiasi seara, o seara racoroasa, am montat primul cort din Piata Universitatii ! Da, primul cort... pentru ca abia cantasem Nu plecam acasa. Nu aveam dreptul sa plec dar oboseala isi spunea cuvantul...
Am cantat din nou Nu plecam si multimea a fost alaturi de mine pana la ultima silaba. Imi era greu totusi sa trec printre oamenii care imi faceau loc si care cautau sa-mi spuna cate ceva si sa ma atinga. Imi amintesc cum ca le spuneam ca nu eu sunt cel care merita atentie ci cei morti in decembrie.
In balcon au aparut Doina Cornea, Octavian Radulescu care imi lipseste enorm, Ticu Dumitrescu si alte nume care nu s-au lasat vrejite, mintite de Ion Iliescu.
Balconul a fost inchis dupa ce am cantat din nou Nu plecam acasa.
Spre dimineata am adormit cu frica in singurul cort din Piata Universitatii, cortul meu asezat in fata Teatrului National.
Voi reveni,
Stelian Maria
Ma bucur ca ne-am revazut....Dupa 20 de ani. Uite, aici Galis, fara sa vrea a avut un rol. Eu ma speriasem ca omu saracu e amenintat....cand colo...
RăspundețiȘtergereSi eu ma bucur. Si sper sa ne si gasim in carne si oase dupa 20 de ani. Vlad a fost la fel de 30 de ani de cand il stiu dar e un dulce. :) Voi reveni cu postari.
RăspundețiȘtergereAveam aproape 14 ani pe atunci. Nu pricepeam mare lucru din ce se întâmpla dar ţin minte că am trecut prin Piaţa Universităţii cu tata în câteva seri.
RăspundețiȘtergereDouă luni mai târziu un coleg de liceu îmi spunea că autobuzele au circulat deviat pentru că Piaţa Universităţii era scenă de război.
Minerii "plantau panseluţe"... De fapt înţeleg că agresau protestatarii şi, am aflat mai târziu, devastau laboratoarele facultăţii în care, peste timp, aveam să-mi petrec şi eu câţiva dezamăgitori ani din viaţă. În ciuda dezamăgirii, mă-ntreb totuşi la ce le-o fi folosit acelor mineri stupizi să distrugă un teodolit...
Au trecut anii, am căpătat o pasiune pentru mitingurile opoziţiei la care Vali Sterian şi Paţurcă reprezentau un serios punct de atracţie.
Au mai trecut anii şi am ajuns să lucrez într-un colectiv în care o falsă revoluţionară face şi desface doar pentru că în perioada istorică potrivită a ştiut ce şi cui să spună. Şi e tare dureros să vezi zi de zi lângă tine un astfel de om care calcă în picioare orice valoare morală.
Înţeleg o mare parte a supărării revoluţionarului Stelian Maria care, culmea victoriei comunismului, a părăsit România în 1990.
Nu ştiu exact cum dar lucrurile ar fi trebuit să se petreacă altfel după momentul 1989...
Altfel, se pare că, peste timp, minerii rămân un blestem pentru România. Şi mă refer acum la minerii care vor să lucreze în Roşia Montană. Dar asta deja intră în alt subiect.