21 decembrie 1989... o zi in care adrenalina fierbea in centrul Bucurestiului. am cantat "desteapta-te romane", cu chitara mea, in jurul orei 16 in piata universitatii. am fost udati de pompierii militari, blindatele treceau in mare viteza printre noi, batausii (scutierii) ne atacau, diversiunea era in floare. gerul lui decembrie nu ne-a speriat atat cat nimic nu ne mai speria. am strigat lozinca "ole, ole, ceausescu nu mai e", lozinca ajunsa istorie si preluata de o tara intreaga urmatoarea zi. pe la orele 21 au trecut doi copii cu un carton pe care scria "jos cizmarul"... am prins aripi. in piata eram doar cateva mii de manifestanti dintr-o populatie de peste doua milioane de bucuresteni, multi lasi. caram spre baricada tot ce gaseam util. la miezul acelei nopti decembriste, cand gerul nu se mai simtea prin hainele ude, s-a deschis focul si s-a tras in plin in manifestanti. azi nu avem vinovati de acel macel !!! am scapat cu spinarea gheata si m-am ascuns in zona restaurant Budapesta la prieteni intr-o pivnita. am lasat in urma mea trupuri insangerate al caror sange umplea gropile din asfalt. toata noaptea am auzit focuri pe strazi... cine in cine tragea ? inca nu avem vinovati ! nu imi mai era frica. stiam ca daca nu continuam ce am inceput atunci vom fi vanati pana la ultimul.
Cu ajutorul unui taxi am trecut spre locul de munca prin centrul Bucurestiului. Soldatii inca mai spalau asfaltul de sange. Era 22 decembrie 1989, orele 08.40.
Ajuns la locul meu de munca am fost chemat la "sef", la unul Dimoftache, un tip scund si foarte gras care mi-a spus ca avea sa raporteze la partid ca as fi fost in Piata Universitatii in seara precedenta.
Putin mai tarziu au trecut pe strada grupuri de oameni care strigau "veniti cu noi". Am vrut sa ies si sa ma alatur lor cand acest Dimoftache (un las prapadit) s-a pus in poarta strigand "nu iese nimeni".
L-am aruncat intr-o parte si am iesit.
Ajuns la Televiziune am fost inzestrat din senin cu o arma. Trebuia sa organizez o grupa de civili fara arme si sa contribui la apararea televiziunii romane.
de la radio se transmitea ca e atacat radioul si ca au nevoie de ajutor. Am plecat si eu acolo pentru ca la televiziune era prea multa armata si prea multa carne de tun ca sa le mai ingros si eu randurile.
A inceput o noapte de groaza, o noapte pe care nu o voi uita !
Intrand pe strada Temisana am fost surprins de linistea care domnea in jurul radioului din Bucuresti... nu era cum se spunea la tv., cum ca acolo erau atacati si ca se faceau apeluri disperate catre populatie pentru a crea un zid de carne vie in jurul acestei institutii strategice.
Am intrat intr-o casa cu etaj, casa aflata peste drum de intrarea in cladirea radioului. aici eram cel putin 8 civili si un tip in uniforma garzilor patriotice, un tip cu o mitraliera de companie.
Unul dintre civili a cazut cu gatul sfasiat de un glont. Din fericire a fost o rana urata dar de suprafata. L-am ajutat sa ajunga la spital.
Focurile de arme erau din ce in ce mai intense. Am fost asaltati din toate directiile si sunt sigur ca s-a tras in noi si din cladirea radio.
Aceasta noapte a fost un infern. nu mai existau geamuri si usi. Gloantele zburau ca la ele acasa dar in afara de tencuiala de pe pereti nu ne-am mai ales cu victime.
Cel cu costum de garzi a lasat mitraliera si a plecat. Am preluat aceasta arma si am incercat sa ripostez in sens opus radioului.
Am fost atacati din scara care urca spre noi. Cei care urcau trageau tiruri dracesti... am ripostat cu mitraliera si s-au facut nevazuti.
In recele lui decembrie sudoarea imi inunda fruntea. Adrenalina imi umplea golul mintii si mintea mi se scurgea catre degetul care strangea tragaciul armei. Credeam ca am sa mor si nu imi pasa. Eram fericit ca macar incercam si eu sa pun capat unei terori a mafiei comuniste, a celor care au tot furat si tradat Romania.
23 decembrie 1989, orele 02.40.
A doua noapte fara somn. Curentul rece matura locuinta in care ne aflam cu suflarea-i rece. M-m adapostit in baie pentru ca betonul zidurilor era mai trainic acolo si pentru ca baia avea doar o mica fereastra in afara usii. Un glont incendiar a spart si ultimul geam al casei respective, geamul baii in care ma aflam, ricosand din betonul tavanului in cel al peretelui si cazand pe gresie la picioarele mele. Sfaraia ca o torta si inca se rotea amenintator.
La orele 02.30 gloantele muscau salbatice din beton, din usi si ferestre. Noi ne adaposteam cat puteam mai bine si incercam sa gasim o solutie ca sa transmitem militarilor din cladirea radio ca suntem de aceeasi parte a baricadei.
Cu greu am scapat si am intrat dimineata la orele 08 in cladirea radio.
acolo ni s-a repartizat etajul 7 al cladirii si ni s-a spus de catre ofiterul care avea comanda ca trebuie sa aparam etajul, care avea un hol foarte lung si terase la capete, pentru ca au fost anuntati ca spre seara vin trupe de desant cu elicoptere de atac. Parul ne era maciuca si inimile nu mai bateau decat a moarte. Eram siguri ca, daca vom fi atacati vom muri pana la ultimul atat noi cat si etajul 7.
Tremuram si eram nemancat. De doua zile nu bausem decat apa.
Mai eram 6 civili dar am primit ca ajutor doua grupe de soldati.
Ne-am impartit in mod egal ca sa putem apara cele doua terase ale etajului. Cea mai puternica arma era mitraliera mea care oricum era o jucarie in fata unor elicoptere de atac. Eram pregatit sa trag la rotorul elicei.
Un sergent a inceput sa planga. L-am intrebat de ce plange si i-am spus ca nu trebuie sa se arate slab in fata grupei pe care o comanda... mi-a raspuns dupa mai multe suspine ca ii este teama ca va muri si ca el nu a facut dragoste niciodata cu o fata ! I-am spus sa stea in spatele meu si ca voi avea grija ca el sa ajunga cu bine acasa.
In cladirea Radio Romania, 23.12.1989
Aceasta zi avea sa fie destul de calma. Se auzeau focuri de arme dar erau razlete.
Ma intrebam cum va fi noaptea care era sa urmeze.
Frigul imi patrunsese in oase si gatul meu era umflat si in incapacitate sa scoata sunete mai mult decat soptite.
In camera in care ne aflam la etajul 7 al cladirii au intrat doua persoane tinand in maini doua lazi cu de-ale gurii... unul dintre cei intrati (un barbat si o femeie) avea gatul bandajat si l-am recunoscut usor pe cel care a cazut impuscat in casa in care ne petrecusem noaptea. avea o pata mare rosie pe bandaj dar ne zambea victorios... I-am spus ca nu era sanatos si, aratandu-mi gatul mi-a raspuns ca aveam dreptate ! L-am iubit pe acel om cu tot sufletul... EL da, el era eroul !!!
Ceva mai tarziu am aflat ca era un cabinet medical in subsolul cladirii si am plecat acolo sa imi fac rost de ceva calmante... pe un hol intunecat am fost oprit de soldati... pazeau ceva. Mi-au pus arma in piept si m-am oprit.
Mi s-a promis ca vine cineva sa ne aduca paracetamol... dar nu a venit si am revenit in subsol dar de data asta cu mitraliera mea. Am fost la un pas sa ne impuscam reciproc. Abia atunci am primit ceva leacuri si m-am intors la ai mei.
Seara se apropia cu tot gerul lui Decembrie si noi eram hotarati sa "nu plecam acasa" !
23.12.1989, seara
stateam intinsi intr-o camera de la etajul 7. ascultam rapaitul razlet al armelor si ne mai aruncam cate un ochi afara prin fereastra. am localizat rand pe rand cateva puncte de unde cineva tragea spre cladirea radio. am ripostat si de multe ori trebuia sa fim rapizi in a ne adaposti pentru ca gloantele muscau rapid din tot ce era deasupra noastra.
spre orele 21 ne-am postat ca sa aparam terasele cladirii... intinsi pe beton, tremurand de frig, obositi dar cu sange rece ca si decembrie.
eu stiam ce insemnau "trupe de desant" si imi indrumam cat mai bine oamenii... oameni care pentru mine erau un fel de ultim bastion al tarii noastre in acele clipe.
elicopterele nu au venit.
ne-am hotarat sa iesim pe terasa si am fugit primul catre parapetul terasei... au urmat pe rand cei care ma insoteau.
unul dintre soldati a cazut la mijlocul drumului impuscat in abdomen. nu il puteam ajuta pentru ca ma expuneam. cineva tragea de undeva de la o inaltime mai mare decat etajul 7.
am vazut ca cineva tragea dintr-o macara turn, din cabina acesteia. mi-am pus mitraliera sa traga si in scurt timp nimeni nu a mai tras din cabina macaralei. mereu mi-am dorit ca acolo sa fi fost doar "simulatoare de zgomot" pentru a nu-mi incarca viata cu moartea unui om.
l-am dus jos pe soldatul ranit dar am aflat ca 2 ore mai tarziu acest OM a murit.
tot cerul a cazut pe umerii mei si nici azi nu stiu cine a fost acel soldat pe ai carui umeri Iliescu si-a faurit imperiul de hoti si tradatori.
24 decembrie 1989, Radio Romania
Pana dimineata au fost schimburi de focuri in care am fost implicati si noi.
Cert este ca existau persoane care trageau inspre cladirea Radio, cladire aparata de militari si civili, intre care si micul meu grup.
In dimineata zilei de 24 decembrie am plecat si eu cu un grup de militari si civili inarmati sa cautam prin cladirile invecinate dupa asa zisii "teroristi".
In podul unei case am retinut un individ inarmat, tip care s-a predat fara a opune rezistenta si care era imbracat cu o canadiana scurta cu doua fete de culori diferite si cu doua perechi de pantaloni de culori diferite.
L-am adus in holul cladirii si acolo cerea sa dea un telefon si ne spunea ca in 24 de ore va fi liber. Atunci nu l-am crezut...
Era ajunul Craciunului. Ma intrebam daca voi ajunge acasa viu sau daca intamplarea ma va aseza si pe mine in traiectoria unui glont.
Ziua aceasta a trecut fara alte incidente majore in ce ma privea. Dupa pranz am mai primit ceva de mancare, chifle cu salam... tremuram de frig si oboseala. Cu toate astea nu puteam sa adorm desi seara de Ajun era acolo langa noi, umplandu-ne mintile cu cele mai frumoase colinde pe care inchipuirea ni le putea da. Oare erau ultimele ? Oare erau primele colinde intr-o stare noua ?
Craciun 1989
in seara de 24 dec 1989 parca se mai calmasera cele doua parti rivale... revolutionarii care credeau in ceea ce faceau si sprijinitorii loviturii de stat pe de-oparte si "simulatoarele de zgomot" ale lui Iliescu/Ceausescu de cealalta parte.
stateam intins pe un beton rece si ascultam colinde cu un acompaniament din ce in ce mai rar si mai fals al unor arme indepartate. incepeam sa cred ca ajung viu acasa... si s-a facut dimineata. era Craciunul. amicul meu Nicu Rosu si cu mine ne-am urat sa ajungem acasa teferi si sa ne facem crita ca sa dormim cateva saptamani fara intrerupere. nu dormisem de exact 4 zile si patru nopti. mi-am spus ca mitraliera mea trebuia sa se odihneasca si ne-am indreptat spre parterul cladirii radioului pt a preda armele. am iesit in strada si am plecat spre casa. aveam in buzunar un glont cam turtit care m-a evitat cu doar doua palme si ii eram recunoscator pentru asta. am si acum acel glont destinat mie. drumul spre casa a fost incarcat de peripetii... prea multi care baricadau drumul degeaba, prea multi care se ridicasera ca baba dupa ce razboiul se terminase. mi s-a facut mila de ei. odata ajuns acasa m-am schimbat de haine si am plecat la serviciul meu la I.D.E.B. pe bulevardul 1 Mai. Directorul, un tip pe nume Mazilu, s-a bucurat sa gaseasca intariri in mine si Nicu, doi "revolutionari trecuti deja prin foc". ne-a procurat arme si iar ne-am gasit intr-o ipostaza de care tare mult am fi vrut sa ne scuturam... cea de soldat. am intrat din nou in rol si am inceput sa veghez, veghe transformata intr-un somn de cateva ore. cand m-am trezit am sarit ca ars si cu mana pe pistolul mitraliera. atunci il visasem pe soldatul impuscat in abdomen in cladirea radio. tremuram si imi era foame, aveam totul ravasit in minte, mi se derulau imagini cu impuscaturi si cu sange pe asfalt... mi-a fost rau si am vomitat afara un stomac gol de cateva zile.
seara Craciunului 1989
patrulam prin cladirea I.D.E.B.-ului cu trupul tremurand de frig si de oboseala. directorul Mazilu m-a chemat in birou si mi-a oferit ceva de baut. era ceva tare si a fost binevenita licoarea. am mancat ceva si mi-am vazut de drum. era destula liniste dar institutia a fost sunata si amenintata. mi-am spus ca iar incepe si scrutam totul de la fiecare geam al cladirii. cu mici pauze pentru cate 2 ore de somn am prins si ziua de 31 decembrie 1989.
la subsol am imobilizat un ins care avea la el doar chibrit dar avea doua perechi de pantaloni de culori diferite pe el si o canadiana cu doua fete de culori diferite.
l-am imobilizat si legat pe un scaun. la intrebarile noastre a raspuns doar ca el "lupta pentru Ceausescu". plangea si mi s-a facut mila de el... razboiul era doar pe sfarsite. l-am dus la circa de politie de pe 1 Mai si l-am predat.
era ora 10.30 in ultima zi a acelui an de rascruce pentru noi romanii.
afara era frig dar oamenii alergau parca sa se pregateasca pentru cel mai nesperat revelion si pentru intampinarea unui an care trebuia sa insemne pentru noi sfarsitul unei lumi proaste si inceputul unei lumi noi si plina de sperante.
mi-am dat seama ca plangeam. oamenii cumparau cafea, cafea naturala... eu priveam totul ca si cum lumea de povesti abia se deschidea in fata mea.
plangeam incet si incepeam abia acum sa inteleg prin ce trecusem.
in curtea I.D.E.B. s-a auzit o impuscatura si am fost chemat de urgenta sa "apar" o mare de oameni... le-am spus ca "l-am vazut de unde tragea" si dupa cateva clipe am tras spre locul respectiv dar m-am asigurat ca am tras in aer. asa i-am facut sa creada ca l-am lovit si ca nu mai sunt in pericol.
m-am retras singur intr-o camera si m-am ghemuit pe parchet. imi era pentru prima data frica, o frica mai mare pentru ce avea sa vina decat pentru ceea ce a fost.
Revelion 1989-1990
se apropia seara care avea sa desparta "epoca de aur", o epoca a prostiei si lasitatii, o epoca a mizeriei si fricii de o epoca noua in care 22.000.000 de romani isi puneau speranta, unii sperand ca ar putea scapa de mizerie, altii sperand in libertatea de a se manifesta si a gandi, altii sperand ca insfarsit isi scot la iveala averile facute furand pentru a se autointitula "bogatasii Romaniei si pentru a acapara cat mai mult din aceasta tara deja faramitata, deja aflata la centrul terenului intre est si vest.
pe bulevardul 1 mai era liniste. nu se mai tragea. oamenii petreceau parca in salbaticie ultimele clipe ale unui sfarsit de an rosu dar de data asta nu din cauza steagurilor.
eram la post. obosit, cu o barba cat a unui Robinson, cu trupul murdar, cu mintea ratacind dar cu ochii prea vii pentru nesomnul zilelor de atunci.
la intrarea in noul an ma rugam catre un Dumnezeu in care imi pusesem toata increderea si speranta.
nu au mai fost evenimente pana pe data de 1 ianuarie 1990, data sfanta a romanilor, data cand la orele diminetii am sunat la circa de "militie" din 1 mai si am intrebat de individul pe care eu l-am predat... raspunsul a fost ca la ei "nu a fost predat nici-un terorist" !!!
am inceput sa am banuielile mele si ele s-au confirmat pana la plecarea mea din tara.
pe trei ianuarie m-am intors acasa si am cazut intr-un somn lung in care traiam cosmar dupa cosmar.
Dumnezeu sa apere Romania pentru ca proprii ei cetateni nu sunt in stare sa o faca !
Stelian Maria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu