Am avut domiciliul fortat si aveam voie sa merg la serviciul meu si inapoi. Nu trebuia sa ma abat de la ruta pentru ca o Dacie amarata ma pazea mereu. Stiu ca pare incredibil dar e adevarat.
Ca sa ma razbun un pic renuntam la tramvai si mergeam pe jos cele cateva statii... cei doi indivizi din Dacie faceau spume si imi aratau pumnii pt ca erau injurati si claxonati ca mergeau cu Dacia cu viteza melcului. Era tot ce puteam sa le fac !
Am fost pazit. Nu aveam voie sa-mi parasesc locuinta. Cu toate astea am reusit sa ma strecor si sa ajung la Liga studentilor unde l-am intalnit pe Marian Munteanu.
Ne-am luat in brate si ne-am asigurat ca traim. Marian isi mancase portia de "democratie originala" gen Ion Iliescu poate mai rau decat mine. Din acea clipa am inceput sa-l indragesc pe acest om.
I-am spus cu lacrimi in ochi ca plec din tara. Mi-a raspuns: "si tu?" Noi ce ne facem ? A inceput si el sa planga. Nu ne-am povestit nimic, cuvintele nu isi aveau rostul.
Cand am ajuns la o agentie de bilete pt avion acolo era mare imbulzeala... se pare ca nu eram singurul care isi dorea plecarea din Romania.
Nu am intampinat probleme cu plecarea. Cred ca chiar am fost lasat sa plec doar ca sa nu isi mai bata capul cu mine tovarasii lui Ion cel Groaznic (Iliescu).
Seara am ajuns in Berlin. Desi fost comunist Berlinul arata cu mult mai civilizat decat Bucurestiul. Zidul Berlinului nu mai exista si unirea se infaptuise.
Ajuns in gara berlineza m-am asezat pe o banca si mi-am luat capul in maini. Apoi a venit trenul meu, trenul care ma ducea mai departe catre Suedia.
Eram obosit si nu dormisem exact patru zile si trei nopti pentru a-mi pregati plecarea.
Voi reveni,
Stelian Maria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu